(Articol apărut în Dilema, nr. 534, 27 iunie 2003)

Aş putea să vă spun că razele soarelui, subţiri ca nişte tăieţei, se strecurau prin frunzişul plopilor din curte, se prelingeau pe zidurile şcolii, pe tencuiala gri, zgrunţuroasă (despre care Pătraşcu Luigi ştia încă de pe-atunci că nu e calcio-vecchio, ci un strop dat cu măturica), pe urmă intrau în clasă pe ferestrele deschise şi, fiindcă tot semănau cu tăieţeii, iar din tăieţei picură supă călduţă, împrăştiau bobiţe de transpiraţie pe frunţile elevilor, la subraţele tovarăşei învăţătoare Ulărescu şi poate pe spatele ei, jos, unde bluza făcea pliuri şi se petrecea cu fusta. În legătură cu muştele, cu zumzetul şi cu acrobaţiile lor aeriene pe deasupra catedrei şi a pupitrelor, mi-ar fi iarăşi la îndemînă să vă zic cîteva lucruri. Faptul că bîzîiau şi se izbeau de geamuri nu era ieşit din comun, dar întreceau măsura, o făceau într-un chip necuviincios şi în momente nepotrivite, bunăoară cînd una din vocile acelea de clopoţel, în rochiţă pepită şi cu funde albe, recita ceva din manualul de citire, aducînd laolaltă trandafirii, hărnicia, gărgăriţele (cu accent pe i), lanurile de grîu, partidul şi cununile de pini de pe creste. S-a întîmplat apoi ca un muscoi negru-albăstrui să pice ameţit în decolteul tovarăşei învăţătoare şi să zboare pe-acolo, pe dedesubt, ameţind, cred eu, şi mai tare, pentru că razele soarelui, vă amintesc, păreau să fie tăieţei, iar ceea ce se scurgea din ele părea să fie supă. Ce m-am mai bucurat! Ulăreasca n-a ţipat, dar buzele ei (cu rujul ca tomata) scoteau un şuierat greu de imitat şi, vă daţi seama, cu atît mai greu de reprodus în scris, un şuierat recunoscut oricînd în gramatică drept interjecţie. Şi tot ea, Ulăreasca, sărise de pe scaun în faţa tablei, unde scutura din tot trupul pe fundalul unor adunări şi scăderi rînduite cu creta, pînă şi-a tras bluza din betelia fustei şi a v