În ciuda faptului că înţelegem multe, din cînd în cînd rămînem pe întuneric. Aşa că ne-am întrebat, noi pe noi înşine: În ce situaţie/din ce motiv simţiţi că vă pierdeţi orice urmă de dilemă şi aveţi impulsul de a vă revolta?

Marius CHIVU

Ultima oară cînd m-am revoltat în public era să iau bătaie. Mă aflam în tramvaiul 41 şi un tip nervos a început să înjure o fată care-l atinsese cu rucsacul. Degeaba şi-a cerut fata scuze şi s-a îndepărtat, tipul s-a luat după ea strigînd-o pe numele părţii genitale. Atunci am intervenit eu, cu un tupeu care trebuia deopotrivă să-mi dea curaj şi să-l intimideze pe individ. Numai că, la prima staţie, tipul a coborît după mine pe peronul pe care urma să-l stropesc cu sînge. Noroc că am cam fugit. În rîsetele celor din tramvai, care pînă atunci se căutaseră în tăcere prin buzunare.

Cristian GHINEA

Mă plictiseşte îngrozitor revolta degeaba, revolta care nu propune nimic, revolta aşa, ca să ne simţim bine, revolta că „aşa ceva numai în România e posibil“. Mă plictisesc chiar şi notiţele „3,14“ din această revistă cu „tipic românesc, bla-bla“. Mă oboseşte această tendinţă a trăitorilor alături de mine de a se revolta pe umărul meu, pe umărul nostru colectiv, şi atît. Şi asta pentru că sînt perfect incapabili să articuleze un răspuns la problemă, să propună ceva, să ducă revolta mai departe de etapa „am zis, m-am descărcat, v-am aruncat vouă în cap lăturile, eu mă duc înapoi în sictirismul meu“. Deci mă revoltă revolta fără cap şi coadă. Acum, mă scuzaţi, am făcut reclamaţie contra unui taximetrist care se credea la discotecă în maşină şi vreau să insist pentru concediere. Mulţumesc.

Stela GIURGEANU

Aproape zilnic am revolte pe care le consider mărunte şi pe care le ignor prin circumstanţa atenuantă „nu-i aşa de grav“. Uneori însă am revolte categorice, rezultate tocmai din suma acelor revol