„Capitala Madagascarului?“ „Antananarivo“, răspunde Marcel, dînd uşor din mînă, a lehamite. „Altceva, mai greu.“ „Distanţa între Pămînt şi Soare“, mai încearcă nea Vasile. „Ete na, asta nu ştiu“. „Ha, te-am prins. Ia viteza luminii şi înmulţeşti cu 8 minute şi 40 de secunde“. Sîntem undeva între Azuga şi Predeal, mai avem drum lung pînă la Saschiz, vreo 3 ore. În autocar, cîţiva moţăie. Gheorghe, Dan şi Mihai spun bancuri, Marcel şi nea Vasile o ţin cu întrebările de cultură generală. Cei din Valea Lungă se uită la peisaj. Pasagerii sînt din Maluri şi Glodeni (de Pucioasa), cu grădini şi livezi pînă la Brătuleşti. Trecem munţii, cum s-ar spune, în Ardeal, să vedem cum au reuşit oamenii „ăia“ să se asocieze şi să o ducă un pic mai bine. În termeni europeni-comunitari, dîmboviţenii din autocar s-ar numi mici fermieri. Unii sînt pensionari, dar au încă putere de muncă. Alţii sînt şomeri sau lucrează în construcţii, fiecare după pricepere. Mihai ştie să toarne fundaţii şi se pricepe la zidărie. Dan este un instalator bun, Gheorghe lucrează excelent în lemn. Toţi au şi cîte o bucată de pămînt de pe care scot o roşie, un ardei, un cartof sau cît mai multe căpiţe de fîn. Au şi mulţi meri, cireşi, vişini sau pruni.

Sînt oameni care, deşi nu se dau în lături de la muncă, trăiesc la limita sărăciei. Orice ban în plus le-ar prinde bine. Cu toate astea, în fiecare toamnă, toate uliţele şi grădinile sînt acoperite de un covor de fructe care putrezesc lent, pînă la venirea zăpezii. O singură excepţie: prunele (nu, nu se folosesc la magiun). Nimeni nu prea culege merele, perele, cireşele, coacăzele sau corcoduşele. Ce să facă cu ele? Nu au aspect comercial, nu se pot vinde ca atare, la piaţă. Pe mine, bucureşteanul-client de supermarket, situaţia mă enervează. Aşa că am dat sfoară-n sat, apoi am primit sprijin de la Consiliul Judeţean (autocarul), am dat un telefon la fun