Mă tot gîndesc la o ştire văzută pe Antena 3. O elevă de la un liceu bucureştean, care nu luase bacalaureatul, spunea, cu aplomb: „s-au strîns cîte trei sute de mii de copil şi profesorii n-au avut măcar bunul simţ să ne asigure nota 5“. Nu ştiu dacă ce spunea fata e adevărat sau nu, dar merită un comentariu.

Primul impuls cînd auzi aşa ceva e să te indignezi: cum adică, dragi copii? vreţi să luaţi examenele pe bani şi spuneţi că profesorii n-au „bun simţ“? Al doilea impuls însă ar trebui să fie oleacă mai reflexiv. În felul ei, eleva are dreptate. Să presupunem că în liceul respectiv cineva a „aranjat“ lucrurile: i-a pus elevi sau pe părinţi să strîngă bani pentru comisie şi a promis că, în schimb, se vor da note de trecere la toată lumea. Dacă ambele părţi au acceptat o asemenea tranzacţie – chit că e ilegală – atunci promisiunea trebuie respectată, nu? În „cultura“ noastră tranzacţională, mica înţelegere e mai tare ca orice contract scris şi semnat. Iar dacă – să zicem – profesorii au acceptat ideea de a da note de trecere contra bani, de ce n-au pus-o în practică pînă la capăt? Au avut remuşcări pe parcurs? Atunci ar fi trebuit să se autodenunţe.

Dincolo de orice discuţie etică pe care am putea-o face, atitudinea elevei e semnificativă pentru ce se întîmplă de cîţiva ani încoace cu bacalaureatul. De fapt, de mult mai multă vreme. Încă din vremea comunismului exista practica de a oferi comisiei măcar o cafea, un pachet de Kent sau alte asemenea „atenţii“ cu motivaţia „ca să se poată concentra la corectat“... Se mai întîmpla, prin clasele unde era vreun copil de ştab de la partid, să fie lăsaţi toţi elevii să copieze sau chiar să li se dicteze rezolvarea subiectelor de către profesorul supraveghetor (mi s-au povestit cazuri de către profesori din acea vreme). Ce-i drept, pe atunci astfel de întîmplări erau rare, se vorbea despre ele pe şoptite şi, ev