Uitaţi-vă, pe drumurile patriei, la felul în care sînt semnalizate lucrările de întreţinere a şoselelor. Un suport strîmb, fixat cu un bolovan, de care atîrnă şui un semn incert, din tablă mototolită şi murdărită cu noroi. Semnul ăsta apare din neant, întotdeauna după un viraj, fără nici o avertizare, ca o fantomă a ceţurilor de la capătul Europei. Lîngă semn, un compatriot cu figura nimicită de bomba atomică a oboselii istorice, purtînd o vestă năclăită de toate unsorile lumii. În continuarea mîinii compatriotului, veţi descoperi, bălăbănindu-se, ca o pendulă cosmică a plictiselii metafizice, o paletă. Teoretic, paleta asta ar trebui să fie roşie pe o parte şi verde pe cealaltă. Evident că nu mai e de multă vreme aşa. Timpul şi umorul, marii noştri aliaţi istorici, au transformat obiectul cu pricina în simbolul absolut. Pentru că nici nu contează dacă se mai înţelege ceva din paleta aia veche, scorojită, decolorată, pe care compatriotul însărcinat cu folosirea ei o flutură oniric. Ar putea să aibă orice alt obiect. O furculiţă, un pix, o coasă, un disc cu manele, sau un baston de abanos, cu mîner de fildeş. Mesajul pe care trebuie să îl decodifici soseşte oricum. Marele moment de înţelegere nu vine din alternanţa banală a culorilor roşu şi verde, care îţi spun că trebuie să te opreşti sau că poţi să mergi mai departe. Pricepi, de fapt, ce ai de făcut, după gesticulaţia imponderabilă a compatriotului. Se uită în zare, cu privirea încărcată de nostalgia perlelor muzicale din tezaurul de înţelepciune al folclorului nostru urban, trage o flegmă adunată din profunzimea continuităţii noastre pe aceste meleaguri, şi face un gest care e, pentru străini, cel puţin la fel de intraductibil ca legendarul nostru cuvînt „dor“. Ei bine, noi înţelegem enorm din acest gest. Nu pentru că avem o cultură a descifrării simbolurilor, ci pentru că deţinem o glorioasă experienţă secul