● Domnica Drumea, Not for sale, Editura Cartea Românească, 2009.

● Letiţia Ilea, Blues pentru cai verzi, Editura Cartea Românească, 2010.

Între cele două volume de poezii publicate de Domnica Drumea (debutul, Crize, a apărut în 2003) văd mai degrabă deosebiri decît asemănări. Din accentele social-politice şi, în general, din tot ce era odată ostentativ (imagini mizere, metafore agresive), a rămas un discurs biografist simplu, pe alocuri chiar auster, nelipsit de dramatism, dar mai mult patetic (în sensul bun) decît declamativ. Poezia Domnicăi Drumea nu-şi mai propune şi nici nu mai funcţionează ca un mesaj în spaţiul public, ci a rămas doar o chestiune de ordin personal, o intimitate nefericită refuzată oricărui schimb.

Cu toate acestea, volumul se revendică, de fapt, de la o ipostază ce apărea în cîteva poeme din Crize (de pildă, în poemul „Tu nu vrei să vii la mine“), şi anume cea a fetei deprinzînd şi înfruntînd singurătatea lîngă un bărbat boem cu idealuri revoluţionare, preocupat de istoria mare dar ignorîndu-şi propria istorie sentimentală. În urma/în locul bărbatului „plecat la chişinău“, deopotrivă absent şi indiferent, a rămas o fetiţă cu dragostea căreia femeia încearcă acum să-şi consoleze singurătatea ce creşte de la frustrant la apăsător şi apoi la insuportabil. Femeia îşi urmăreşte în fotografii şi în oglindă transformările şi îşi vede feminitatea irosită, rememorează scene vechi de seducţie (inclusiv cu foşti iubiţi), resimte nevoia de a fi redescoperită în ciuda maternităţii („mă simt atît de tînără / deşi sînt cea mai disperată şi / cea mai feroce mamă...“) dar, mai ales, necesitatea de a (se) comunica, prin dans, prin conversaţie, prin tandreţe. Singurătatea este o lipsă care deposedează & devalorizează („sînt un ambalaj gol / un specimen fără valoare“) instaurînd, deopotrivă în interior şi în jur, un vid prematur şi dureros care