Vorbeam deunăzi cu părinţii unor copii mici. Amîndoi erau iritaţi că bunicii îşi educau nepoţii în spiritul Bau-Bau-ului tradiţional ori de cîte ori voiau să-i determine să mănînce. Vă amintiţi, probabil, şi dumneavoastră, din copilărie, vechiul şi aparent benignul îndemn pedagogic: „Dacă nu papi tot, te spun/dau lui Bau-Bau!“. E drept, puţini copii au reacţionat, bănuiesc, la feerica ameninţare, de-a lungul diverselor epoci. Măcar Lupul-din-Pădure, Nenea Poliţaiul, Dulăul Grivei, Ţiganul Monel sau Mama Omida au materialitate, îi poţi vedea cu ochii tăi şi, ameninţat că le vei fi predat în regim de urgenţă, ai fi tentat, la rigoare, să îngurgitezi pasta nedefinită din farfurie, doar pentru a evita o experienţă exotică, dar Bau-Bau are, pe lîngă natura lui complet abstractă, şi ceva comic în identificarea propriu-zisă.

Şi, totuşi, doamna din cuplul amintit pornise o veritabilă cruciadă împotriva hilarului erou negativ şi, implicit, a lipsei de vocaţie paideică demonstrate de bunici. „Copilul creşte într-o lume a simbolurilor false“, argumenta ea – trebuie să recunosc, destul de convingător – „unde viaţa, la un moment dat, îşi va demonstra absenţa consistenţei. Ce se întîmplă atunci cu copilul – devenit, între timp, adolescent? Îşi pierde credinţa în tot ceea ce îl înconjoară. Vede pretutindeni măşti gata să cadă, ipocrizie şi duplicitate. Va fi tentat să nege realitatea, pentru că reperele sale morale sînt distruse. Bau-Bau constituie o mare greşeală formativă. Şi, ca să fiu sinceră pînă la capăt, pe aceeaşi linie ideologică, şi pe Moş Crăciun îl consider un impostor extrem de nociv.“ Să adaug faptul că mama în cauză este psiholog, iar, în tinereţe, a scris şi poezii.

Este foarte adevărat că ne jucăm – uneori, iresponsabil – cu imaginaţia (sănătoasă) a celor mici, manipulîndu-i într-un mod lipsit, frecvent, de fair-play (am scris eu însumi, în trecut, d