…in sine, suferinta e tacuta. Nu poate fi articulata verbal. Poate fi gemuta, poate fi strigata, poate fi scrasnita. Dar nu poate fi vorbita. E precum culoarea rosie. Se poate vorbi despre suferinta, se poate aproxima prin comparatii mai mult sau mai putin izbutite (precum “culoarea rosie e fierbinte”), prin metafore mai mult sau mai putin inspirate, dar nu poate fi comunicata prin cuvinte. Nu poate fi transmisa ca atare prin viu grai. Prin cuvinte, ii poti doar semnala prezenta, dupa cum prin cuvintele despre rosu ii poti atrage atentia unui orb din nastere asupra unui univers caruia lui ii ramane necunoscut – universul culorilor. O lume pe care, vorba lui Heidegger, o poti dezvalui doar ca ascuns. Nu e putin, dar nici nu e mare lucru.
Nu intamplator, forma suferintei impinsa dincolo pana si de puterile imaginatiei nu e doar tacuta. E muta de-a binelea. Nu mai poate scoate nici macar sunete. Nu mai poate geme, nu mai poate striga. Poate doar deschide gura precum Al Pacino in Nasul (3?) pe treptele operei unde ii este impuscata fiica - o imagine foarte probabil inspirata din tabloul “Strigatul” (mut) al lui Edvard Munch. Sunetul iese din gatlej mult mai tarziu, de-abia cand durerea devine, cat de cat, omeneasca, deci suportabila.
Inseamna asta cumva ca suferinta nu poate fi comunicata? Nicidecum. Lasand la o parte clasicii, chiar si modernii au fost nevoiti sa recunoasca existenta a ceea ce s-a numit, mai cu sfiala, ba empatie, ba simpatie, ba compatimire. Patimesc alaturi de tine, impreuna cu tine. Pana la un punct cel putin, iti pot simti durerea, chiar daca nu o pot “rationaliza”. Dovada faptului ca suferinta nu poate fi verbalizat-rationalizata e faptul ca nu putem simti, nu putem suferi o suferinta abstracta. Stim ca oameni, copii chiar, mor de foame, de SIDA, de cancer, in accidente de masini, in fiecare zi, in fiecare clipa. Teoretic, acum, in
