Totul ne este livrat ca şi cum întreaga naţiune ar fi zguduită. Ni se sugerează că deasupra ţării planează spiritul unei mari suferinţe naţionale. Presa centrală titrează: "Ţara stă cu sufletul la gură ca să vadă dacă rezistă sau nu digul de la Galaţi". Televiziunile prezintă imagini apocaliptice combinate cu instantanee ce sugerează o totală implicare românească.

Mesajele de sprijin de la câţiva oameni, ajutoarele strânse tot de la câţiva oameni, toate sunt prezentate ca şi cum ar veni de la toţi românii. Pe de altă parte, toată apa este pusă pe seama lui Băsescu şi Boc. Ba au vorbit urât, ba merg în zonele inundate ca să le crească popularitatea, ba - după cum spunea Iliescu - privesc apele nestăvilite şi "nu înţeleg nimic".

Regret că trebuie s-o spun, dar, în afară de cei implicaţi în nenorocirile cauzate de inundaţii, nimeni nu simte vreo durere în cot. Nu că ar fi aşa de grav în contextul magistralului cinism cu care România se tot hârjoneşte de vreo 20 de ani, însă treaba asta cu tot românul sufletist începe să plictisească. Pe lângă dragostea neştirbită pentru moartea caprei vecinului, mai există şi un total dezinteres pentru orice altceva în afară de problemele personale. Excepţiile sunt rare şi uimesc. Nu ştiu dacă am dat în toată această perioadă nefericită de trei, patru oameni vizibil marcaţi, care, cu forţa imaginaţiei, să se pună preţ de-o clipă în locul celor rămaşi, pur şi simplu, pe drumuri.

Aş fi trecut peste toată această poveste, ca atunci când trecem pe lângă un stârv aruncat în mijlocul străzii şi ne prefacem că nu l-am văzut, dacă după-amiaza zilei de duminică nu mi-ar fi revelat faptul că Brăila este perfect conectată la realitatea descrisă mai sus. O scurtă incursiune pe faleză m-a făcut să pricep trei lucruri: a) nicicând Brăila nu a mai fost atât de înţesată de oameni; b) ceea ce pentru unii e prilej de groază în