Nu ştiu dacă-n zilele noastre se mai poartă „şedinţele cu părinţii“ la şcoală, dar mie mi-au rămas tare şăgalnic în memorie întîlnirile cu „tovarăşa învăţătoare“ din anii ’80, în clasa-n care învăţa fiică-mea. Mai precis, acea bruscă recopilărire care ne cuprindea pe toţi participanţii, oameni serioşi (unii „cu funcţii de răspundere“, inşi hărtăniţi de viaţă, „fiecare cu necazurile lui“, deja albiţi etc.) odată aşezaţi în bancă. Un soi de ţicneală năpraznică, o ghiduşă obrăznicire, contaminare instantanee cu neastîmpărul infantil al locului, totul ne îndemna să retrăim preţ de o clipă farsele, ghionturile, copiuţele, idiluţele, „fazele haioase“ ale acelor ultime ecouri ludic-paradisiace de după dulcea nepăsare a celor şapte ani de acasă.
În chip straniu-excitant, senzaţiile de atunci mi se asociau invariabil cu farmecul vizitelor făcute, ca şcolar, la casele memoriale din Bucureşti sau din ţară (Eminescu, Creangă, Bacovia, Blaga, Minulescu, Rebreanu), la Muzeul Antipa, dar mai ales la fabrica de ulei „Muntenia“, la „Autobuzul“ sau la fabrica de ciocolată „Bucureşti“. Ajuns aproape sexagenar, cînd urmăresc acum pe Discovery emisiunile din seria „Cum se fabrică“ retrăiesc extatic uimirile acelor vizite, cu valţurile unduind au ralenti pline de cremă ciocolatie, cu aroma înnebunitoare a valurilor de seminţe de floarea soarelui, cu labirintul hipnotic al liniilor tehnologice de pe care ieşeau caroserii, cutii de bomboane ori sticle de ulei, unde se lipeau automat cutiuţe şi etichete, se puneau dopuri, parbrize, anvelope...
Ei bine, exact prin astfel de stări de jubilativă mirare copilărească am retrecut vineri 25 iunie, cînd Banca Naţională a României a invitat un grup de gazetari (aceiaşi care am participat la „Zilele Băncii Central Europene“ din Frankfurt) să viziteze Imprimeria şi Monetăria Statului, tezaurul BNR, Centrul de procesare al SMB, Bibliotec
