Hamburg e un oraş mare şi prosper din nordul Germaniei. În ultimul deceniu, autorităţile locale au făcut eforturi pentru ca de această prosperitate să se bucure cît mai multă lume. Şi au cheltuit sume considerabile de bani publici pentru a întreţine şi dezvolta ceea ce se numeşte, în limba de lemn a managerilor urbani, infrastructura culturală: teatre, operă, săli de concerte, muzee, monumente şi locuri memoriale, instituţii etc. Eforturile au dat roade. Statisticile arată că Hamburg este al treilea mare oraş muzical al lumii după Londra şi New York: în 2007 s-au înregistrat peste două milioane de spectatori la concertele şi spectacolele de operă din oraş. Cele 60 de muzee (dintre care şapte de stat) au atras, şi ele, cîteva milioane de vizitatori, turişti sau localnici. Chiar dacă nu turismul (cultural) este principala ramură economică în regiune, vizitatorii reprezintă o sursă importantă de venit şi deci de bunăstare. Însă toate acestea au un preţ. Mai ales în momente de criză economică, cînd toate instituţiile statului sînt îndemnate (ba chiar obligate) să-şi restrîngă cheltuielile, muzeele, teatrele şi sălile de concerte sînt în pericol. Peste tot – nu doar în Hamburg – responsabilii taie din bugetele pentru cultură. A devenit aproape o prejudecată: producţia culturală costă prea mulţi bani şi nu aduce vreun beneficiu direct, aşa că aceste cheltuieli trebuie limitate.

În Germania, situaţia este oarecum mai bună, pentru că în aproape toate documentele oficiale cultura este văzută ca o prioritate. Reunificarea de după căderea Zidului şi includerea în Federaţie a landurilor fostei RDG s-a produs în temeiul unei înrudiri de ordin cultural. „Cultura este fundamentul pe care se întemeiază societatea, ea transmite acele valori ale ţării în care merită să trăim împreună. Mai ales în era globalizării, ea generează identitate şi orientare“, se explică într-un doc