Aşa cum spuneam în articolul de săptămîna trecută, principala activitate a delegaţilor sosiţi la Erevan, la mijlocul lunii iunie, pentru a lua parte la cel de-al 25-lea Congres Mondial al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT/ IATC, conform acronimului francofon sau celui anglofon), a fost, dincolo de alegerea, pentru doi ani, a conducerii organizaţiei, dezbaterea. Pe hîrtie, cel puţin, unde unui simpozion de două zile dedicat temei „Redefinind feminitatea în teatrul de azi“ îi urma o discuţie asupra teatrului armean, prin prisma spectacolelor propuse de gazde drept eşantion. În fapt, aceleaşi gazde, deopotrivă oriental-ospitaliere şi pragmatice, au înlocuit ultimul punct de pe agenda congresului printr-un ospăţ stropit cu faimosul coniac „Ararat“, pe care capitala micii republici transcaucaziene (circa trei milioane de suflete, o treime dintre ele locuind la Erevan) se mîndreşte că-l produce – pe bună dreptate, de altfel. Deşi, cinstit vorbind, nici cu teatrul nu stă foarte rău, căci oraşul, pe jumătate cît Bucureştiul ca întindere şi populaţie, are un număr egal de instituţii de spectacol: în jur de douăzeci, unele cu mai multe săli. Totuşi, criticii sînt mai simpatici la masă decît la catedră.
La masă au stat ei şi dezbătînd – şi anume la mese dotate cu microfoane şi căşti pentru traducere simultană, limbile anunţate fiind, desigur, engleza şi franceza, plus armeana, în beneficiul organizatorilor, viitori membri (in spe, deocamdată) ai AICT. Totuşi, la largul lor s-au aflat doar vorbitorii de engleză, căci translaţia în franceză nu a funcţionat deloc, iar cea în armeană s-a executat – divan-like, ca să zic aşa – într-un colţ al sălii, unde traducătoarea zumzăia harnic către un număr de persoane instalate foarte comod, cu sucuri şi cafele, pe fotolii sau perne. Deficienţele de comunicare/organizare au făcut însă ca amplul referat despre t
