Sîntem o ţară în care străzile reprezintă, dacă nu prioritate naţională, măsură strategică ori dovadă de bun-simţ, măcar o constantă problemă. Avem străzi pe care sîntem liberi să aruncăm ambalajele de ţigări ori să ne deşertăm scrumiera maşinii, după cum avem străzi rupte cu asfaltul sfîrtecat şi sîcîitoare cratere. Dar nu asupra acestor lucruri, normale de altfel într-un sistem anormal, vreau să mă opresc...
Avem străzi extrase parcă dintr-un timp al războaielor urbane, dar chiar şi aici ni se dovedeşte înclinaţia poetică. Sîntem creativi. Nu le putem asfalta ori întreţine, dar cu siguranţă le putem „boteza“ ca nici unii. De la suave trimiteri la trecute figuri de doamne şi domniţe (Doamna Despina, Doamna Stanca ori Elena Doamna) la aspre figuri de voievozi (Dan Basarab, Radu de la Afumaţi ori Neagoe Basarab), de la suave sugestii botanice (Ghioceilor, Zambilelor ori Florilor) la fauna patriei (Berzei, Cocorilor, ori Vidra), de la suave referinţe poetice (Mioriţei ori Doinei) înapoi către concretul cotidian (Barajului, Uzinei, Comerţului ori Depozitelor), toate sînt numite şi re-numite cu virtuozitate. Ceea ce au comun însă este tocmai lipsa oricărei semnificaţii... „Liviu Rebreanu“ devine „prima la dreapta“, iar „Alexandru Ioan Cuza“ îl uneşte scandalos pe „Nicolae Titulescu“ cu „Veronica Micle“... adică „prima la stînga“.
Chiar dacă fără vreo explicaţie în afara hazardului, cîteodată, precum într-un puzzle misterios, piesele se aşază într-o reală metaforă. Strada, laolaltă cu denumirea sa, capătă sens şi chiar mai mult, semnificaţie şi morală.
O astfel de stradă se află în Rîmnicu Vîlcea, „oraşul Domniei mele“, după cum îl numea Mircea cel Bătrîn, adică o altă „prima la stînga/dreapta“. Este strada care înainte de ’47 se numea onorabil strada „Ofiţerilor“. Mai apoi, în perioada comunistă, ajunge să fie „racolată“ drept strada „30 Decembrie“ pe
