A participa la acţiuni de protest ca mod de a atrage atenţia asupra faptului că susţii o opinie diferită de cea a celor ce îşi pot impune puterea decizională. A te implica în viaţa cetăţii. A-ţi păsa de ceea ce se petrece în jurul tău.
Sînt lucruri pe care unii le consideră intrinseci democraţiei, pe care mulţi le privesc ca pe un mod prin care societatea civilă îşi exercită dreptul de a controla felul în care deciziile clasei politice şi ale companiilor de orice fel le afectează viaţa. Sînt lucruri pe care alţii le consideră a fi perturbări ale ordinii fireşti, căi de a împiedica buna organizare a societăţii, guvernarea ei eficientă, rebeliuni teribiliste ale unor oameni care nu înţeleg cum funcţionează viaţa, cum este organizată lumea, sau care vor să obţină un profit oarecare din schimbarea sau blocarea temporară a regulilor jocului.
Cînd mă gîndesc la acţiunile de protest româneşti, îmi vin în minte cîteva evenimente emblematice: mai întîi decembrie 1989; apoi, pe un ecran imaginar, apare proiectat ianuarie 1990 şi o mulţime ce îi cere lui Ion Iliescu să nu mai dea din mînă; vin repede pe ecran şi ocuparea Pieţei Universităţii de o minoritate ce se opunea majorităţii, variile vizite de curtoazie ale minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, marcate de roşul unor panseluţe imaginare, capacitatea sindicatelor de a tîrgui drepturi salariale şi menţinerea locurilor de muncă în schimbul voturilor, în prima parte a anilor ’90.
Îmi vin în minte şi dificultăţile sindicatelor de a strînge la fel de mulţi protestatari faţă de deciziile de ajustare bugetară, deşi, după cum o indică sondajele, numărul celor ce împărtăşesc acelaşi tip de opinii este destul de mare. Mă întreb unde o fi glorioasa primăvară a lui 1990, cînd nu trecea lună fără un miting de amploare. Îmi amintesc apoi că aproape orice miting era însoţit de un contra-
