- practica pelerinajului în România contemporană -
N.red.: Publicăm ultima parte a cercetării de teren intitulate „Eu cred în felul meu“, pe care Mirel Bănică a întreprins-o la pelerinajul din octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Parascheva. Primele trei părţi au fost publicate în numerele anterioare.
14 octombrie 2009, seara, după ora 18,30. Totul este acoperit de flori, ghidajul jandarmilor devine din ce în ce mai sever. Înainte de a urca scările ce duc la raclă, mai aud doar o voce bărbătească care ne spune „pe două rînduri, pe două rînduri, înaintăm frumos, nu ne oprim“, aşa... În vîrtejul emoţional, colorat şi olfactiv în care am intrat, apuc să văd o pelerină care încearcă să depună pe raclă o bucată de pînză albă. Pînza, moştenitoarea acelor linţolii de in denumite brandea, cu care se acopereau în Antichitatea Tîrzie relicvele, este îndepărtată cu un gest expert de către un preot, de veghe lîngă moaşte. Un alt preot are gestiunea acatistelor şi a containerului metalic sigilat conţinînd banii introduşi de pelerini, aflat chiar la urcarea pe scenă. Alphonse Dupront crede că practici de acest gen reprezintă de fapt o restituire simbolică a darului primit din partea unui sfînt vindecător. Subiectul aduce liber o parte din sine ca ofrandă, angajîndu-se, după expresia lui Dupront, într-o întîlnire dramatică, în cadrul acestui complicat rit de trecere. După ce ies din acest tunel al întîlnirii cu sacrul, oamenii par ameţiţi şi fericiţi. Slăbiţi chiar, unii dintre ei. Florile şi busuiocul depuse pe racla Sfintei sînt redistribuite, de un grup de tineri, celor din jur. Îmi permit să citez în acest context un pasaj din cartea Omul şi sacrul a lui Roger Caillois, folositor pentru înţelegerea momentului zero al oricărui pelerinaj de acest tip: „Sacralizat şi desprins de profan, omul trebuie să rămînă departe de el atît cît durează starea sa de puritat
