(interviu apărut în Dilema, nr. 347, 1-7 octombrie 1999)

Dacă ne luăm după statistică (rata populaţiei urbane din România 55%, cf. "Statele lumii de la A la Z", 1998) s-ar spune că aproape jumătate din locuitorii ţării noastre trăiesc într-un paradis accesibil: la ţară. De n-ar fi aşa, de ce s-ar înmulţi în peisajul rural casele de vacanţă ale oamenilor cu dare de mînă din oraşe, de ce de acolo maşinile s-ar întoarce totdeauna cu portbagajele pline (ospitalitatea ţărănească = gratuitate) sau de ce ar fi brusc iubite rudele uitate care acum şi-au recîştigat pămîntul, numai bun să fie valorificat în beneficiul celor gata să pornească o afacere ori să-şi cumpere apartament la bloc? Şi pînă nu prea demult nu satul producea unele din biografiile curate lacrimă, care făceau carieră pe bază de origine sănătoasă? Imaginată ca un paradis şi tratată de vreo cincizeci de ani ca o "colonie" internă, avînd resurse încă nesecate - "nu se poate, oricît s-ar plînge ţăranii, mai au ei ceva" - lumea rurală ne trimite astăzi imagini neliniştitoare: localităţi ce se risipesc şi se sting, şcoli în paragină, violenţă crescîndă, sărăcie şi kitsch. Ce mai au ţăranii şi ce se mai păstrează din civilizaţia lor, care pare să treacă acum printr-o lumină din ce în ce mai palidă? Judecînd astfel cădem pradă unei nostalgii alarmate sau descoperim un adevăr inevitabil? Cerem cîteva lămuriri în această privinţă dlui Horia Bernea, director al Muzeului Ţăranului Român - Muzeu Naţional de Arte şi Tradiţii.

Satul - o experienţă proprie

Cum îşi asumă, stimate dle Horia Bernea, un orăşean get-beget lumea rurală? Aveţi o experienţă personală a satului?

M-a trimis tata, în primele clase de şcoală, la ţară, într-o comună din zona Braşovului, Poiana Mărului îi spune - unde făcuse el cercetări etnografice în tinereţe şi îi plăcuse foarte mult locul. Era foamete în Bucureşti - a