Este greu să faci o politică monetară bună într-o ţară cu economie neperformantă. Dacă o ţii prea strânsă, laolaltă populaţia şi agenţii economici îţi ţipă de sub menghină. Dacă o mai relaxezi, lucrurile scapă de sub control şi iar se inflamează aberant zone întregi din economie care altminteri ar trebui să se ajusteze. Dacă întăreşti normele de prudenţialitate, dacă ridici dobânzile şi ţii sus nivelul rezervelor minime obligatorii, bancherii se vor burzului că le strici business-ul, investitorii se vor plânge că aici e un mediu neprielnic, patronatele vor spune că nu pot să se dezvolte din cauza cămătăriei, guvernanţii vor da din colţ în colţ pentru măsuri de austeritate, iar poporul ţi se va plânge că ratele au ajuns împovărătoare sau că nu îşi mai pot cumpăra o casă. Dacă banca centrală procedează invers, bancherii deschid şampania, îşi scot cămăşile din pantaloni şi încep dezmăţul, imobiliarii îşi reamintesc imediat că proprietăţile lor sunt nepreţuite, firmele încep din nou să ceară pe produsele şi serviciile lor cât nu fac debandada din bugetul public reîncepe subit, iar berbecii se reped către creditele de consum şi ipotecare. Oricum ai da, tot rău iese! La noi, BNR trebuie să ştie foarte bine asta! România e o ţară dezindustrializată, cu o agricultură medievală, cu un capital autohton fărâmiţat şi bezmetic, cu economisire internă slabă, dependentă de fluxurile investiţionale străine şi de importuri, cu pieţele interne slab concurenţiale, cu cercetarea şi inovaţia la pământ, condusă de o oligarhie incompetentă, coruptă şi neinteresată de viitorul pe termen lung al statului, unde oamenii muncesc pe sărite şi destul de neorganizat, cu un consumator neinstruit având un comportament financiar neglijent care permite multinaţionalelor să mulgă şapte piei de pe el. La aşa economie, la aşa ţară, ce politică monetară miraculoasă să ai, ca să fie totul bine?!