„Anton Pann, folklorist“ scrie pe plăcuţa cu numele străzii. Mai ales acel k pedant ne face să ne gîndim la un savant culegător al inepuizabilelor resurse de imaginaţie pe care literatura populară le-a pus în circulaţie orală în cursul vremurilor. Cîntăreţul bisericesc care a fost, în Bucureştii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, poet, tipograf şi colportor are desigur, în istoria sensibilităţii româneşti, un loc mult mai larg decît orice învăţat cercetător din zilele noastre. Numele pe care-l poartă strada i-a fost dat fiindcă omul a locuit prin cartier, iar mormîntul lui se găseşte din 1854 în biserica Lucaci. Străduţa face legătura între „Mircea-Vodă“ şi „Lucaci“, adică între două zone care, la 1900, erau, deşi învecinate, clar diferite ca populaţie: burghezie românească în cea dintîi, pe cînd evreii se înghesuiau în cea de-a doua. Numai cineva care ar avea la dispoziţie arhive în care n-am acum timpul să caut ar putea spune cum vechiul ghetou, care se întindea pînă la malul Dîmboviţei, a căpătat un aspect confortabil şi european pe măsură ce creştea prosperitatea locuitorilor săi şi cum, atunci cînd li s-a permis emigrarea, scump plătită, acelaşi colţ al oraşului a fost colonizat cu ţigani.

Rezultatul este că, în căutare de terenuri în care să-şi planteze clădirile „postmoderne“, înalte şi rentabile, lăcomia investitorilor şi constructorilor a descoperit această stradă, pe care înfăţişarea ei patriarhală şi părăginită o face vulnerabilă. Patru case la rînd, cu numerele 23, 25, 27 (+27 A) şi 29, sînt părăsite şi ameninţate cu demolarea. Toate de aceeaşi vîrstă, probabil din anii dintre Independenţă şi pragul veacului următor. Cum ar putea arăta ele se vede la nr. 21, unde o casă de exact acelaşi caracter a fost restaurată pentru a adăposti ambasada Indoneziei (care, altădată, ocupa casa Dissescu pe strada „Orlando“, rebotezată „Gina Patrichi“). C