Sînt un ascultător de muzică, dar nu un meloman. Un meloman are abonament la Ateneu şi la Operă, ascultă transpus orice interpretare de pe aceste scene, oricît de proastă, şi răsplăteşte la sfîrşit prestaţia cu aplauze furtunoase şi strigă „bravo!“. Un meloman e un admirator necondiţionat şi un automat de zis „maestre“ oricărui muzician. Fericiţi cei melomani cu duhul, dar, precum spuneam, eu nu fac parte din categoria asta. Din păcate – pentru că destul de puţine lucruri mă mulţumesc şi încă şi mai puţine mă entuziasmează.

În cazul operei, de exemplu, rareori nu-mi este bruiată receptarea. Dincolo de vocile interpreţilor, nu pot să gust un spectacol în care două pachiderme trecute de a doua tinereţe apar pe post de juni amorezi şi-şi jură iubire veşnică, cu gesturi pompoase. Lăsînd la o parte interpretarea, nu-mi vine deloc să lăcrimez la libretele melodramatice şi rudimentare, care au făcut carieră într-o anumită epocă a genului liric. Ba chiar mi se par ridicole pînă la comic. Apoi, nu numai că fac alergie la „arii celebre“, la potpuriuri şi la trei, cinci sau nu ştiu cîţi tenori strînşi în buchet, dar, în general, opera italiană mă atrage foarte puţin. Cea pe care-o gust este opera barocă – dar şi în cazul acesteia am pretenţia să fie interpretată restitutiv. Pe scurt, ca să mai fiu interesat de operă am nevoie de ceva nou – aşa cum găsesc întotdeauna, de exemplu, la spectacolele baroce ale lui William Christie.

De ce toată această introducere despre operă, la o rubrică de cronică TV? Ca după ea să vin cu o declaraţie abruptă: am văzut acum cîteva zile, la HBO, înregistrarea live, realizată în 2008, a spectacolului Chiria (Rent) şi mi-a plăcut foarte mult. Rent a fost unul dintre cele mai de succes musicaluri de pe Broadway. Putem să-i spunem operă pop-rock. Putem să-i spunem aşa, pentru că e, printre altele, o reinterpretare în cheie modernă a Boe