Criteriile de performanţă cuprinse în fişa de evaluare a cadrului didactic par a fi construite în jurul a două sau trei idei fixe pe care autorii lor le au despre ce ar trebui să facă un dascăl performant: 1) să respecte legile, programele, normele, regulile trasate de minister; 2) cunoştinţele predate „să aibă caracter aplicativ“ şi 3) să-şi îndeplinească obiectivele şi sarcinile. Nimic despre creativitate sau iniţiative proprii. Nimic despre atributele cu care ar trebui să fie înzestrat orice pedagog bun. Cu alte cuvinte, dascălul este un simplu executant. Totul e fixat, standardizat, legiferat de sus, de la minister sau inspectorat. (Nu-i vorbă, că nici cadrele didactice nu se înghesuie să dezvolte cine ştie ce proiecte de reformare a învăţămîntului: după cum spuneam, pe forumurile lor, în afara cîtorva reclamaţii răzleţe, mai toate fără soluţii, discuţiile, de altfel cuminţi, se învîrt în jurul pensiilor, a examenelor de titularizare sau de obţinere a unei gradaţii.)

Deşi am citat şi în articolul anterior formulări obosite, înţepenite, ruginite, găsite în acest document al Ministerului Educaţiei, nu mă pot abţine să nu o fac din nou, dată fiind amploarea dezastrului: astfel, profesorilor li se cer, printre altele, următoarele: „furnizarea de feedback şi informarea sistematică a educabililor“, iarăşi „comunicarea sistematică, către beneficiarii de educaţie, a rezultatelor evaluării“, „evaluarea satisfacţiei beneficiarilor de educaţie conform procedurilor stabilite la nivelul unităţii de învăţămînt“ (revin cu întrebarea, cum evaluezi gradul de satisfacţie al beneficiarilor ca să ştii ce note îi dai profesorului?), „utilizarea metodelor active (care presupun activitatea independentă a educabilului, individual sau în grup) în activităţile de învăţare“ (aşadar, dacă vreun profesor a ajuns să stea la catedră fără să ştie ce înseamnă „metode active“, nu-i nici