Mai mult chiar, la Bucureşti s-a organizat şi un marş pentru a-i înduioşa pe actorii din rolurile principale, ca la anul să vină şi în Ţara lui Dracula, unde, după părerea mea, ar fi trebuit să ajungă încă din perioada de prospecţie, să vadă mai bine cum e cu aceste fiinţe stranii. Problema Bellei e că nu se poate decide pe care dintre cei doi mutanţi îl iubeşte mai tare. Pe Edward, cel veşnic zâmbitor de parcă l-ar durea măselele, ori pe Jacob, care întăreşte teoria lui Darwin că ne tragem din primate. Dacă ar fi văzut o peliculă olandeză de acum câţiva ani, ar fi constatat că există şi soluţia de a rămâne cu amândoi, dar probabil că şi-ar fi şocat fanii. Aşa cum scrie mai în toate revistele şi, fireşte, pe internet, publicul e împărţit între cei doi pretendenţi, dar rămâne suficient de obiectiv, atunci când scenele cad de-a dreptul în ridicol (vezi momentul în care ea e pe cale să îngheţe de frig şi cum băutorul de sânge e prea rece ca s-o încălzească, apelează la rivalul acestuia, care-şi schimbă înfăţişarea ori de câte ori e lună plină).
Nesiguri de posibilul final al acestei părţi, autorii au organizat o previzionare lansată cu surle şi trâmbiţe la Oprah Winfrey (mare susţinătoare a proiectului), unde a avut loc şi un concurs şi s-a lăsat la latitudinea spectatorilor „the happy-ending-ul". Bugetul filmului a crescut ameţitor, aproape dublându-se faţă de prima parte, dar şi adepţii sunt suficient de numeroşi, aplicându-se acelaşi principiu al jocurilor piramidale, bineînţeles mai puţin riscant, în acest caz, fiecare adept cooptându-şi ceva rude sau prieteni.
Dacă primul „Amurg" din 2008 era regizat de o femeie, Catherine Hardwicke, americancă şi scenografă, al doilea a ajuns la newyorkezul Chris Weitz, iar cel de faţă la britanicul David Slade. Din cât e de dezlânat filmul, îţi dai seama că a început cu videoclipuri, din care a păstrat
