Motivul pentru care traiesc la Bucuresti, dincolo de hazardul nasterii mele, e profund legat de firea mea balcanica si meridionala care nu se poate adapta usor altor meleaguri. Momentul cand ea isi face de cap fara pic de rusine, e targuitul. Imi plac la nebunie preliminariile cumparaturilor, duelul cu negustorul sau vorbaria destinsa cu un om pe care il vezi pentru prima data in viata. In viziunea mea orientala, marfa e facuta sa fie pipaita, mirosita si gustata, iar deliciul intalnirii cu un om, care sta acolo pentru tine si e in stare sa-ti spuna o poveste nu are egal pe lume. Pentru mine, placerea pe care ti-o ofera vinul incepe cu desfatarea de a te plimba printre rafturi, si de a lasa sticlele sa-si spuna povestea si se prelungeste cu rafinamentul causeriei cu vanzatorul.

Odata ce ai ales, incepe agonia asteptarii… Si cred ca nici o placere nu rivalizeaza cu momentul deschiderii. Mustesti de asteptari, simturile sunt incordate, freamata intre agonie si extaz. Cum o sa fie ? O sa te surprinda ? Si daca da, cat de tare ?

Iar prima desfatare e culoarea: stralucitoare, adanca, evaziva, exuberanta, neprietenoasa, triumfala. In mod absolut bizar, vinul vorbeste mai intai ochiului. Trebuie sa marturisesc ca motivul pentru care nu cumpar vin in sticle transparente, nu are mare legatura cu teama ca vinul sa nu fie afectat de defectul de lumina, ci mai ales pentru ca un vin in sticla transparenta imi strica placerea descoperirii. E un vin care se livreaza de la sine, fara lupta, care iti fura o mare parte din desfatarile imaginarului si ale asteptarii.

Daca culoarea iti vorbeste despre starea de spirit a vinului, aromele iti spun mai multe despre caracterul sau. Alcoolic si otarat, domol si bonom, invaluitor si perfid, sincer si deschis, tantos, strengar, mut si incapatnat sau pur si simplu, misterios. Si apoi, vine, ineluctabil, momentul adevarului,