Europa intră în cea de-a doua fază a crizei. Unde ne aflăm noi în această conjunctură? „Pe lumea cealaltă“ ar spune un glumeţ morbid.

Deunăzi, un prieten bancher îmi spunea că nicio bancă europeană nu va fi lăsată să se prăbuşească. Principiul „prea mare pentru a cădea" va fi aplicat cu încăpăţânare de politicienii europeni. Întrebarea esenţială este dacă statul are dreptul să ia măsuri totalitare pe banii contribuabililor, să aprecieze ce e bine şi ce e rău în mod discreţionar. Lumea se mişcă cu o viteză extraordinară. Alegerile la câţiva ani odată nu reprezintă un control efectiv al cetăţeanului asupra servitorilor lui politici. De fapt, problema este că pieţele vor ajunge să-şi pună întrebarea dacă sunt sănătoase statele în încercarea lor de a deveni din ce în ce mai puternice.

Situaţia economică a Europei pune în discuţie statul social. Liderii Europei au o explicaţie simplistă, demagogică, dar cu mare impact public pentru ceea ce se întâmplă. De vină este lăcomia bancherilor, managerilor de fonduri de investiţii, a speculatorilor de tot felul. Ei sunt o ameninţare pentru moneda unică, pentru suveranitatea statelor, pentru toate relele din lume. Şi totuşi, nu este aşa. Costurile exorbitante ale aparatelor statale, ale birocraţiei trans-statale, precum şi dorinţa politicienilor de a face pentru alegătorii lor mai mult decât le permite buzunarul sunt cele care stau la originea nenorocirii actuale.

Statele, regiunile şi municipalităţile împrumutate peste măsură sunt cele care au creat problema băncilor europene, mult mai bolnave decât erau în 2007 cele de pe Wall Street. Ele au pompat în ultimii ani 2.500 de miliarde de dolari în cinci dintre economiile cele mai tulburate ale Europei: Grecia, Portugalia, Spania, Belgia, Irlanda. Banca Centrală Europeană acorda ratinguri ce apreciau riscul ca fiind inexistent pentru obligaţiunile de stat emise d