- Editorial - nr. 588 / 8 Iulie, 2010 In mentalul generatiilor mai vechi de romani, turcii au ocupat un loc de neinvidiat. Pe vremuri, raul cel mare venea de la Stanbul (Istanbulul de astazi). Ei au facut parte nu numai din categoria cotropitorilor, ci si a necrestinilor, care au adus pe pamantul nostru o sumedenie de obiceiuri "neortodoxe": mita, pesches, bacsis etc., care, prinzand radacini puternice la noi, stau acum la baza marii coruptii. De o vreme incoace, mai precis de pe la sfarsitul lui 1980, poporul cel rau se prezinta in fata lumii cu o imagine cu totul noua, de admirat si de invidiat in acelasi timp, pentru tinuta sa ca natiune, indreptatita sa spere, cu tot handicapul religios, la un loc onorabil in randul celor mai civilizate popoare. Am fost vizitat la redactie, zilele trecute, de catre o distinsa profesoara targumureseana, proaspat reintoarsa dintr-o excursie in tara lui Ataturk, pentru a-mi marturisi tocmai despre acest miracol turcesc, in comparatie cu interminabilul balci romanesc, exprimandu-si nedumerirea pentru aceasta inversare de roluri si pozitii, in raport cu o tara cu o cultura neeuropeana. Adica, cum un popor necrestin si inapoiat a reusit un salt spre prosperitate si civilizatie de care noi, romanii, nu suntem capabili de atata vreme. Mai mult decat atat, in timp ce turcii evolueaza, de la o zi la alta, noi involuam. "Am avut surpriza sa vad Istanbulul linistit si bine ingrijit, cu o imagine demna de cele mai renumite metropole ale mapamondului. Multa verdeata, curatenie exemplara, liniste, cu oameni deosebit de politicosi, atenti si ospitalieri. Timp de doua saptamani, interval in care l-am colindat de la un capat la altul, n-am avut prilejul sa observ un comportament sau vreo atitudine care sa tradeze o alta fata sau realitate a marelui oras. In afara de acestea, cateva lucruri m-au frapat in mod deosebit: tonul calm si educativ al