Mai mult decât triumful Olandei, care se va bate duminică a treia oară cu trofeul pe masă, prima semifinală a Mondialului a oferit şi una dintre cele mai frumoase înfrângeri. Sursa: EVZ
Şi, veţi vedea, n-o spunem din perspectiva ghanezilor, neconsolaţi după eliminarea din "sferturi", unde s-au simţit umiliţi atât de "centralul" care n-a dat gol la faza la care Suarez ar fi scos mingea din poartă, cât şi de "trişorul" uruguayan, care s-a lăudat că a lui era "mâna lui Dumnezeu"!
Există vreo înfrângere pe care s-o povesteşti, eventual la un pahar, cu aceeaşi mândrie pe care ai simţi-o după un succes? Acum 13 ani, am asistat siderat la o scenă care mi-a răsturnat destule convingeri legate de victorie şi de opusul acesteia. Se întâmpla la meciul România-Irlanda, din preliminariile Mondialului din 1998.
Ai noştri câştigaseră (1-0, gol Adi Ilie), iar după ultimul fluier, ziariştii s-au năpustit de la "cucurigu", adică masa presei în Ghencea, spre tunelul pe unde aveau să plece băieţii. Principiul era "poate pică ceva" - vreo declaraţie de ultimă oră, îi puteai bate pe umăr pe Hagi şi Gică Popescu sau măcar te consolai cu răpăitul resemnat al crampoanelor unor învinşi care au ajuns mai greu la vestiare.
În acel tunel l-am văzut pe Mick McCarthy felicitându-şi elevii. "Excellent game!", le zicea antrenorul, întinzându- le o mână fermă celor care încasaseră o bătaie onestă pe teren. Veţi admite, între această atitudine şi cea alor noştri în condiţii similare ("Puşcărieeee, ce-am zis io să faci şi ce-ai jucat tu?!") e ceva diferenţă.
Mi-am zis că aşa arată o înfrângere decentă şi am pus-o pe seama originii lui McCarthy - e din Barnsley, Yorkshire (poftim nostimadă: britanicul nu era prea iubit acasă, "Independent" susţinând că dacă acesta e englez doar pentru că s-a născut acolo înseamnă că primul Duce de Wellington era
