Deşi Moineşti – oraşul natal – este municipiu de peste 20.000 de locuitori, eu am crescut totuşi la curte, iar în liceu aveam o vacă. Părinţii au calculat beneficiile economice şi alimentare ale sus-numitului animal şi au concluzionat că este o investiţie inspirată. În acea suburbie idilică plină de case nu eram singurii vecini cu vacă, însă eram singurii a căror vacă era mai pretenţioasă decât toate celelalte.

Se făcea că în fiecare dimineaţă – în vacanţa de vară – duceam vaca pe deal, iar seara ar fi trebuit să merg s-o iau de pe deal. Toate acestea ar fi trebuit să se întâmple într-o lume ideală, însă în acea lume reală şi totuși trecută a adolescenţei mele, vaca se plictisea repede pe deal (unde iarba era măruntă) şi cobora în oraş (unde iarba era mare).

Seara o căutam și o găseam prin parcuri, prin curtea școlii, prin curtea liceului sau prin curtea creșei.

Se făcea că la 17 ani eram îndrăgostit foc de-o americancă cu accente orientale care venea din când în când la bunicii ei români care stăteau pe aceeași stradă natală. Între noi doi – îmi imaginam pe atunci – era o poveste de dragoste cu accente de Maitreyi inversat. De data asta, el era băștinașul, iar ea era dintr-o altă cultură. Chiar dacă mama ei era româncă, Zeynab, la cei 17 ani ai săi, era deja “americancă”. Ea m-a învățat să mănânc pe stradă, iar eu învățat-o să nu apuce vacile de coadă când vrea să facă poze cu ele.

În acea vară când relația noastră era în floare țin minte cum într-o seară am plecat amundoi să ne plimbăm prin oraș. Eu îmi căutam animalul rumegător, iar Zeynab mă însoțea. Au fost seri romantice, pe bancă în parc, în timp ce văcuța – era totuși o juncă buclucașă – păștea undeva sub privirile noastre, iar noi ne țineam în brațe și povesteam câte și mai câte. Eu îi povesteam despre cum doream să ajung un scriitor celebru, iar ea îmi împărtășea visele ei de viito