Este România o cultură a ruşinii sau a vinovăţiei? E mai mult aici decât o simplă interogare retorică. Antropologia contemporană, poststructuralistă şi postmodernă, a glosat insistent pe tema divizării societăţilor umane în două mari categorii: culturile ruşinii şi cele ale vinovăţiei. Există gradări, desigur, şi modele-hibrid, însă, teoretic, culturile cad într-unul sau altul dintre aceste două mari modele. La un nivel imediat, trăsăturile culturale ale celor două scheme culturale sunt limpezi: creştinismul, de pildă, este cultura prin excelenţă a vinovăţiei; islamul, în schimb, e cultura ruşinii. („Cultura" nu implică aici nimic pozitiv, ci e doar un termen care caută să sintetizeze trăsăturile principale ale unei societăţi.)

În creştinism, cultură a păcatului primordial şi a ispăşirii, ideologie în care un mântuitor s-a jertfit pentru a curăţa neamul omenesc de păcate, este evident că vinovăţia constituie trăsătura culturală primordială. În islam, în schimb, unde noţiunea de „păcat" e atenuată până la a coincide cu cea a greşelii individuale, ceea ce contează este imaginea pe care fiecare credincios o proiectează în ochii celorlalţi. Primordial în islam e doar statutul social al fiecăruia, statut care se concretizează în dorinţa de a nu „pierde faţa" în public şi de a beneficia de respectul celorlalţi, indiferent de stările sufleteşti individuale. De aici vine importanţa primordială a „ruşinii" în islam. Dacă fata ta se mărită cu cine nu trebuie, dacă dezonorează familia, atunci ruşinea trebuie spălată, pentru ca familia să-şi poată menţine rangul social. Nu există loc, într-o asemenea cultură, pentru noţiunea de păcat primordial.

Care este însă locul nostru în această categorisire culturală mondială, ştiind că ea nu ţine de religie, aşa cum a putut părea că ar reieşi din scurtul rezumat antropologic prezentat aici? Există culturi creştine, precum î