Ceea ce seduce în poezia Ancăi Mizumschi sunt mai întâi titlurile, de regulă parafrazări inteligente: Anca lui Noe, Aurolanca, Iubesc, Doamne, ajută neiubirii mele, Grupuri de suport pentru dependenţă, Iisus citeşte din ziar etc. Îţi fură ochiul şi-ţi magnetizează creierul.
Dincolo de titluri, nu e de găsit o inteligenţă de tip Mircea Dinescu sau, alta, de tip Florin Iaru. Sunt poeme limpezi, cu dicţie clară, nediscursive însă. În contrapartidă cu ce se întâmplă în poezia feminină tânără, unde sugestia criptică construieşte prin juxtapunere poeme rapide, fără fir roşu (Ofelia Prodan, Gabriela Toma, Moni Stănilă, chiar şi Andra Rotaru), Anca Mizumschi vrea să spună ceva, susţine mereu un punct de vedere. Arta ei se poate povesti, după asimilare.
Suntem în Anca lui Noe, Humanitas, 2009. Volum elegant, hârtie scumpă şi vignete în gri-cenuşiu, cu ilustraţii din altfel dinamicul colorist Vasile-Mureşan-Murivale, care aduce frescele din Capela Sixtină la gradul lor 0, adică le descompune în vectori spermatici. Mai întâi se ia apărarea poetului, fără argumente noi: "mai mult decât soldatul, poetul, care nici el nu are viaţă prea uşoară, fiind oştirea cu un singur soldat, are măcar dreptul său la blazon" (Oştirea cu un singur soldat).
În arta ei, autoarea pozează îndelung, decorul şi mimica fiind cele romantice: singurătatea şi inadaptarea: "cel mai bine mă pricep să fiu singură/ aşa cum alte femei merg pe catwalk/ în plină lumină,/ am devenit faimoasă pentru singurătatea mea/ am poze cu singurătatea mea/ pe care dau autografe" (In turneu). Multe asemenea poetizări lejere pe teme grave au farmec: se pleacă de la o idee interesantă, inspirată, care însă se diluează pe parcurs în versuri foarte transparente, predictibile. Aşa se întâmplă în Cimitirul eroilor, în care primele 7 rânduri conţin miezul poemului: "prietenii mei au plătit poezia cu viaţa lor/ pie