Nu am intentia sa fac acest text melodramatic, exprim doar o perspectiva.
I. Undeva in Iran, Sakineh Mohammadi Ashtiani (43 ani, 2 copii) isi asteapta condamnarea la moarte. Asa cum anunta presa din ultimele saptamani, ea a fost gasita vinovata de adulter (se suspecteaza ca acuzatia in sine e o facatura) si isi asteapta pedeapsa: de a fi omorata cu pietre (sau lapidare – termenul exact), dupa ce deja a suferit 99 lovituri de bici, de fata cu proprii ei copii. Nu are rost sa dau detaliile actului in sine, care implica ingroparea femeii in pamant pana la
umeri, asta si-o poate imagina fiecare.
Primul meu gand la citirea stirii acum vreo saptamana: oribil, infiorator – acel amestec de neputinta cu simpla furie. Al doilea gand: daca reprezentanti ai lumii civilizare sunt in stare sa ocupe tari intregi pentru niste tone de petrol sau ce-o fi, nu e nimeni in stare sa o scoata pe femeia asta de acolo??? Cand nu-stiu-cine, poate chiar iranienii, s-au apucat sa se joace de-a nuclearii, imediat au fost amenintati cu restrictii economice si de alta natura.
Am pareri contradictorii uneori: nu sunt neaparat un fan al metodei americane de a forta anumite idei asupra unui popor, pornind de la conceptul Noi stim mai bine ce va trebuie, dar cand este vorba de vieti omenesti sacrificate intr-un mod barbar, parca imi vine sa spun: Invadati-i! Intrati peste ei, opriti omorarea acestor femei (se pare ca alte 40-50 isi asteapta o moarte asemanatoare, potrivit The Guardian), luati armele nucleare, etc. Ce e de facut? Habar nu am! Cert e ca nu poate ramane asa! Mai ales cand victimele au in sfarsit un chip.
II. Se protesteaza pentru eliberarea ei, in special in Marea Britanie. M-am intrebat ce sa fac si eu. Intai am trimis o scrisoare / un mesaj la Ambasada Iranului in Romania. Eram constient de faptul ca nu va provoca nicio reactie, dar am zis: hai, sa n
