Condiţie necesară - câteodată şi suficientă - fiecărui artist, popularitatea reprezintă în ziua de astăzi o miză pentru care lupta concurenţială este tot mai aprigă. Chiar şi la noi, în zona considerată de nişă a muzicii clasice, publicul a început să simtă - chiar dacă timid - efectele benefice ale acestei stări de fapt.

Reprezentând nu doar o cauză mai bună, ci tot mai mult o necesitate stringentă, aducerea în sala de concert a unor categorii de public pierdute în aparenţă pentru marea muzică trece în ultima perioadă din zona evenimentului ieşit din comun, în aceea a unor manifestări cu un oarecare grad de periodicitate. Fie că este vorba despre Ateneul Român, Sala Radio sau parcarea din Piaţa Revoluţiei - care devine spaţiu de concert nu doar cu prilejul Festivalului Internaţional George Enescu -, majoritatea acestor acţiuni au câteva trăsături comune. Este vorba în primul rând de afluenţa ridicată a publicului şi nu în ultimul rând de modul entuziast în care acesta îşi manifestă mulţumirea de a veni în contact cu muzica şi cu intepreţii ei.

În fond despre ce este vorba ? Mai merită oare să acredităm ideea că popularul este adversarul ideii de cultură, în zona muzicală mai sus amintită cel puţin? Ce este mai productiv? Să ne lamentăm cu gândul la - de cele mai multe ori utopice - vremuri apuse, sau să ne raportăm cu luciditate şi fără resentimente la realitatea săltăreaţă a zilei de azi? Care dintre cele două atitudini are viitor?

Sunt întrebări la care cred că un răspuns corect poate fi dat numai după participarea la câteva evenimente la care programul de concert cuprinde doar opusuri de cea mai largă popularitate, în cadrul unor concerte de regulă ieşite din periodicitatea stagiunilor permanente, susţinute artistic de preferinţă de orchestre bune şi de solişti de prim rang. Abia atunci există posibilitatea de a observa cât de evidentă