Acum urca acelaşi drum pietruit, care nu i se mai părea atât de lat, printre case bătrâneşti aproape neschimbate şi livezi de pruni şi meri. Lumea şi istoria încremeniseră, deşi trecuseră decenii. Alături mergea, la fel de tăcută cum fusese ea pe vremuri, fiica ei Anca. Părea că nu s-a schimbat nimic în atâta timp. A recunoscut poarta impunătoare din uluci strâmbe şi în parte putrede, cu acelaşi zăvor enorm, poate mai ruginit, şi acelaşi acoperiş înalt de şindrilă aproape putredă.

Curtea era plină de iarbă necosită. Leagănul dispăruse. Dispăruseră şi câţiva dintre copacii foarte bătrâni pe care şi-i amintea prin ceaţă. Lemnul geluit al parapetului pe care cineva îl înălţase demult lângă treptele de piatră îşi pierduse strălucirea. Uşa era la fel de scorojită, deşi părea că fusese revopsită în galben. Era închisă acum cu un lacăt antediluvian. A căutat în geantă cheia cât palma, a descuiat şi a deschis într-un scârţâit lugubru. N-a avut curajul să intre. S-a întors spre livadă şi multă vreme privirea ei a rătăcit în gol. Adia un vânticel răcoros.

Prinseseră în ultima clipă autobuzul. Era unul vechi, dar nu atât de vechi pe cât cel de pe vremuri. Şi pe jumătate gol şi mirosind ca şi acela a motorină. Vreo doi bărbaţi care arătau a zilieri şi în rest femei tinere care-şi strângeau între picioare sacoşe pestriţe doldora de cumpărături de oraş. Şoferul, un tinerel spălăcit, le spunea fiecăreia pe nume, le întreba ce şi-au cumpărat, dacă n-au nevoie de ajutor sau de căldură noaptea până când li se întorc bărbaţii de la căpşuni din Spania, ele zâmbeau a râde cu mâna la gură, nu-i răspundeau, în timp ce zilierii mustăceau prosteşte vrând să arate c-au priceput ce se vorbeşte, chiar dacă nu-i băga nimeni în seamă. A întrebat-o şi pe Irina dacă merge până la capăt, ea a dat din cap fără o vorbă şi tinerelul a mai întrebat la cine merge, el cunoaşte tot sat