Cine forma, la urma urmei, high-life-ul bucureştean? Fără Caragiale, formula n-ar avea conotaţiile ironice de azi. Dar fără Mihai (Mişu) Văcărescu, mai cunoscut sub numele de Claymoor, formula nu şi-ar fi câştigat un renume în Bucureştiul belle époque, vădit francofon.

Claymoor, fiul lui Iancu Văcărescu şi unchiul Elenei Văcărescu, nu numai că a ţinut o rubrică intitulată Carnet du High-Life la ziarul L'Indépendance Roumaine, dar a scos şi un Almanach du High-Life, publicaţie anuală care a continuat şi după moartea lui, survenită în iunie 1903, la 60 de ani.

Caragiale, cum bine se ştie, are două momente intitulate High-life. În cel dintâi, din 1893, porneşte de la sentinţa ironică „O ţară eminamente agricolă trebuie să aibă un high-life." Desfiinţându-i pe intruşi, pe cei care pătrund în high-lifefără merite deosebite, Caragiale dă, în fond, şi un model de societate aleasă. Pe locul întîi este pusă naşterea, pe al doilea loc talentul, pe al treilea averea, apoi onestitatea, apoi bravura. De ce e naşterea pe locul întâi? Probabil că nu pentru fatalitatea pe care o implică, ci mai degrabă pentru că în siajul ei intra educaţie, simţ altruist, patriotism real şi implicare în soarta ţării etc. De ce e pus talentul pe locul al doilea? Probabil pentru că era sângele albastru al autorului însuşi. Prin urmare, toate acestea sunt însuşiri pe baza cărora se poate aspira la high-life. Cei care nu le au şi totuşi se cred „crema" unei societăţi fac parte din „moftologia naţională".

Cel de-al doilea moment High-life a apărut în Universul, în Ajunul Crăciunului din anul 1899. Ţinta este de data aceasta străvezie, Edgar Bostandaki, zis Turturel, cronicar monden într-un târg moldovenesc. Îl vizează pe Claymoor sau pe epigonii lui: „vorbeşte franţuzeşte de când era mic şi se pricepe la mode şi confecţiuni". Cu înţelegere de confrate, totuşi,