Dacă acceptăm că memorialistica e locul unde, sub pretext de confidenţe, poţi rosti cele mai crunte imprecaţii, atunci jurnalul e tărîmul predilect de revărsare a umorilor veninoase. Iar dacă pe deasupra însemnările au o tentă morbidă, aura lor nefirească e cu atît mai cuceritoare. Din acest motiv, cei mai atrăgători sunt autorii care fac o impresie nesănătoasă, graţie fascinaţiei pe care o resimţim în faţa naturilor maladive.

Sub acest unghi, Ciprian Măceşaru este chiar exemplul contrar, spiritul său avînd o seninătate care exclude bănuiala bolii creatoare: o natură vitală în al cărei metabolism nu a încăput timbrul patologic al dereglării lăuntrice. Singura tulburare ce ameninţă a-i descumpăni fiinţa e un sentiment stînjenitor: teama de ratare. Şi astfel, intervalul celor 10 ani cîţi acoperă jurnalul Focul din tîmplă (2000-2009) îi dau prilejul de a-şi nuanţa una şi aceeaşi obsesie: groaza de a-şi vedea viaţa eşuată sub unghi cultural. Chinuit de frica de neîmplinire, Ciprian Măceşaru are aerul unui frămîntat care, canonindu-se din prea multe scrupule de elevaţie spirituală, ajunge să trăiască cu senzaţia apăsătoare că e un troglodit: un scăpătat cultural ros de amărăciunea irosirii înzestrărilor sale, de unde şi desele notaţii în marginea eşecului presimţit.

Straniu e că teroarea pe care i-o dă spectrul ratării nu dă naştere unei răzvrătiri de expresie paroxistică, Ciprian Măceşaru avînd o blîndeţe congenitală care îl contraindică pentru răsturnările de destin. Alţii, în locul lui, ar fi recurs la soluţia crîncenă a spiritului de frondă, aplicînd reţeta cutezanţei exotice: vrînd să se afirme şi neputînd s-o facă în manieră cultă, ar fi preferat expresia licenţioasă şi sămînţa de discordie, sperînd într-o afirmare prin contrariere scandaloasă. Într-un cuvînt, ar fi devenit vulgar cu premeditare şi extravagant din lipsă de conţinut. Nu