Ori de câte ori trec pe la pivniţele Hanului Zlătari, mă-ntâlnesc si cu fantoma unui manaf, dând pinteni ca nebunul. Sunt multe locuri în Bucuresti pe unde flutură subţire fumul de masala si umbra câte unui sal de Stambul.

Dar nimic nu se compară cu acest manaf, care păzeşte intrarea spre Lipscani, cu un iatagan într-o mână şi cu un cap de om în cealaltă.

Am citit cândva în Istoria lui Papazoglu că, în timpul Zaverei, un comandant turc a dat ordin să fie vânaţi toţi grecii din Bucureşti. Cine aducea un cap de grec primea pe loc un beşlic, adică un bănuţ turcesc, care valora cam cât ai da azi pe două beri, la terasa de lângă ruinele Zlătarilor. Bineînţeles, în scurt timp a început măcelul şi, cum nimeni nu mai verifica identitatea capetelor luate, arnăuţii au tăiat fără alegere gâturile bucureştenilor, inclusiv pe-al unui biet poştaş, devenit suspect din cauza uniformei. Papazoglu avea pe-atunci 10 ani şi locuia în Hanul Zlătari, pe care părinţii lui îl administrau. De la geamul acelui han l-a văzut pe manaful care mai pluteşte şi astăzi în aburul verilor bucureştene, fluturând scăfârlia unui om ghinionist. Călăreţul îşi zorea calul spre comandamentul turcesc, ca să-şi ridice beşlicul promis, iar de la etajul hanului îl priveau doi ochi încremeniţi.

Când te uiţi spre Lipscani, de pe Calea Victoriei, vezi umbreluţele roşii ale unei terase, iar alături parapetul care protejează ruinele fostului han. Sunt doar rămăşiţele unor beciuri în care sute de ani au stat ascunse butoaie de vinuri, brânzeturi şi murături, dar şi bănetul îngropat ori zidit de aurarii şi cămătarii care locuiau în cele mai multe dintre cele 200 de încăperi ale hanului. Şi cu siguranţă mai păstrează încă oasele negustorilor dispăruţi, ale tâlhăriţilor sau ale evadaţilor, uitaţi în măruntaiele unei clădiri în care a pulsat cândva viaţa târgului. Tot acolo se s