Deşi foarte sărăcit în ultimii 150 de ani de amintirile sale medievale, Bucureştiul păstrează printr-un miracol topografia solară a trecutului. Asemenea unor raze, căile (străzi ce, pornind din Centru, ajungeau la barierele oraşului) izvorăsc încă din cercul care coincide cu hotarul Cetăţii din vremea lui Vlad Ţepeş, din care au mai rămas să înfrunte viitorul câteva ruine şubrezite de incendii, de cutremure, de indolenţă şi de rea-voinţă. Una dintre aceste raze este Calea Călăraşilor, numită înainte de 1878 Podul Vergului şi, uneori, Drumul Pantelimonului, pentru că se sfârşea în poarta Mânăstirii Pantelimon.
Cu patru-cinci secole în urmă, coasta dealului (până către strada Traian) era acoperită cu viile domneşti, existente din anii domniei lui Alexandru cel Rău. Apoi, oraşul extinzându-se, viile au dispărut puţin câte puţin. Totodată, moşiile boiereşti întinse către Colentina au făcut loc mahalalelor, rare fiind cele ce au rămas în memoria posterităţii. Erau mahalale de agricultori şi meşteşugari, asemănătoare satului clasic, cu o biserică în mijloc,, care, în majoritatea cazurilor, a dat şi numele mahalalei respective. Vechile catagrafii exclud orice dubiu asupra fenomenului de constituire a marelui oraş în această zonă.
Prima biserică întâlnită de-a lungul Podului Vergului este Sf. Vineri. Se spune că înainte fusese pe acele locuri un schit cu hramul Cuvioasei Paraschiva, ridicat în secolul al XIV-lea, şi în care Mircea cel Bătrân a depus moaştele sfintelor Filofteia şi Paraschiva. În anii 1644-1645, Nicolae Vel Aga, cunoscut ca Aga Niţă, boier din neamul Bălenilor, a construit în apropierea schitului aflat în paragină o biserică de piatră, numită pe la 1700 Sf. Vineri, ambele locaşuri fiind amintite de banul Mihai Cantacuzino în istoria Ţării Româneşti, editată de Tunusli.
Nu se ştie când şi cum a dispărut vechiul schit. La jumătatea secolu
