Două texte din Idolii forului… puteau lipsi: Gîndirea unică şi viaţa de cazarmă de Adrian Gavrilescu şi Între declinul unei generaţii şi patologia renunţării de Marius Ghilezan, fără calităţi analitice şi personalitate: primul e un articolaş expediat; celălalt vădeşte doar efortul autorului său de a intra într-o „piele“ erudită, care nu i se potriveşte. Lasă că, într-un volum unde, în numele specializării, sînt taxaţi gazetari deveniţi peste noapte gînditori enciclopedişti şi militanţi politici oficiali ca Traian Ungureanu, e imprudent să-l scoţi la înaintare pe un publicist militant de opoziţie ca Marius Ghilezan (în vreme ce lipsesc nume precum Claude Karnoouh sau Victor Rizescu). Iar eseul lui I. Aranyosi oferă contestatarilor muniţie gratis.

Nu e cazul să ne hazardăm în analogii ale acestei querelle autohtone cu polemica dintre fizicienii Sokal&Bricmont şi „impostorii intelectuali“ poststructuralişti sau cu cea interbelică din jurul „trădării clericilor“ (Julien Benda). Nu doar calificarea academică legitimează prioritar un intelectual public, ci şi autoritatea etică, implicarea civică în numele unor valori/idei generale/proiecte şi capacitatea de a le comunica expresiv şi convingător unui public larg. Întrebarea „de ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat «elitei» intelectualilor publici“ nu ţine. E de preferat în vederea a ce? A poziţiilor în stat? E preferabilă, desigur, într-o ordine liberal-democratică (slavă Domnului, există şi intelectuali antidemocraţi, suporteri ai totalitarismelor!). E, însă, mai bine ca acţiunea civică a intelectualilor publici să se exercite în serviciul Puterii politice (ca înalţi funcţionari, consilieri prezidenţiali, oameni de partid ori ideologi de think tank)? Sau printr-o critică etern-suspicioasă a oricărei Puteri? Şi ce tip de intelectual public ar fi mai util societăţii? Ce îi dă, apoi, unui int