Asemănările profunde dintre Delavrancea si Duiliu Zamfirescu, personaje pe care totul părea să le despartă, trec dincolo de biografie, de cariera lor fulgurantă: i înrudeşte modul în care amândoi şi-au valorificat atuurile sociale pentru a-şi construi un nume în literatură.

Să adăugăm însă imediat că Delavrancea poseda un talent literar real, superior celui al lui Duiliu Zamfirescu, talent pe care însă l-a risipit apoi cu nonşalanţă. Pentru a ajunge la notorietate, Zamfirescu a muncit zilnic, încercînd să suplinească lipsa vocaţiei prin tenacitate; Delavrancea, în schimb, dotat cu înzestrare nativă indiscutabilă, nu şi-a putut învinge lenea şi, mai ales, atracţia pentru luciul social. I-a plăcut încă din tinereţe să provoace polemici, să se afle în centrul atenţiei; s-a lansat de timpuriu în politică, a ajuns deputat la treizeci şi ceva de ani, apoi primar şi ministru, i-a schimbat pe liberali cu conservatorii (asemenea detalii nu aveau pentru el mare importanţă), a devenit mai ales avocat de mare succes, retribuit în consecinţă. La cincizeci de ani intra în Academie, puţin timp după Duiliu Zamfirescu, iar lumea începea să-l considere „mare scriitor", ca şi pe autorul Vieţii la ţară, probabil tot în virtutea titlului de academician. Urmîndu-l pe acelaşi Duiliu Zamfirescu, şi-a construit o reputaţie literară recunoscută, ca reflex al strălucitei cariere politice şi avocăţeşti.

Spre deosebire însă de Zamfirescu, Delavrancea a plecat, social vorbind, foarte de jos: era fiul unui mahalagiu bucureştean analfabet, căruţaş în Bariera Vergului (e şi singura lui circumstanţă atenuantă pentru furia cu care s-a zbătut să ajungă cît mai sus). Părinţii săi, apoi fraţii (cu mult mai vîstnici decît el), l-au ajutat să urmeze liceul şi universitatea, să meargă apoi la Paris pentru un an; dar resentimentul micului mahalagiu bucureştean, care încă din co