În pauza dintre semifinale şi disputele stabilind ordinea primelor patru naţionale, e timpul pentru câteva concluzii despre o ediţie care a început deja să stârnească nostalgii. Sursa: EVZ
E drept, nici nu s-a încheiat, dar argumentul că ne întoarcem la fotbalul a cărui supremaţie e reclamată de Gigi Becali şi de Adrian Porumboiu justifică oftaturile după acest Mondial.
O să vedeţi - şi nu trebuie să fii caracatiţa Paul sau profesorul Ţiţi Dumitriu ca să poţi anticipa asta - cum ne vor lipsi atât instrumentele de suflat care au făcut un vacarm îngrozitor în Africa de Sud, cât şi "vuvuzela umană" Diego Maradona, argentinianul generând, ca atâţia alţii într-un turneu al decepţiilor, mult zgomot pentru nimic.
Ultimul act va fi o dispută regală nu doar pentru că supuşii Regelui Spaniei şi cei ai Reginei Olandei se vor întâlni pentru a stabili cine va fi încoronat la această Cupă Mondială, cu aceeaşi ocazie putându-se decide şi "tunarul" competiţiei (neîntâmplător, finalistele au câte un jucător cu cinci reuşite, spaniolul David Villa şi olandezul Wesley Sneijder).
E un duel al monarhilor Sportului Rege deoarece antrenorii Bert van Marwijk şi Vicente del Bosque au identificat, fiind capabili să îl şi aplice în iarbă, un principiu suveran al succesului în fotbalul modern: ai mingea, câştigi.
După Germania-Spania, putem vorbi oricât despre superioritatea lui Xavi faţă de Özil sau alte comparaţii "post pe post", dar fotbalul contemporan nu mai aşteaptă jucătorul care decide singur soarta unui meci, ci se înclină la alţi împăraţi: antrenorul (şi în Liga Campionilor, aportul lui Mourinho a fost determinant), posesia, controlul balonului în regim de viteză.
Acestea fiind spuse, să aşteptăm meciul Spania-Olanda cu convingerea că, pur şi simplu, acestea sunt cele mai bune echipe din lume. Şi, eventual, cu sur
