Substantivul de gen feminin – onomatopée – a fost împrumutat în franceză (1585, Thevenet) din latina populară – onomatopoeia –, provenit la rândul său din greaca târzie onomatpoiia, cu sensul „crearea de cuvinte“, în particular „crearea de cuvinte prin imitarea sunetelor“. Un cuvânt format având ca un prim element onomato, derivat din onoma, -atos – nume. După Alain Rey, onoma conţine rădăcina indoeuropeană a numelui, cel mai apropiat corespondent al său fiind armenianul amen. Latinescul nomen – nume este înrudit, dar relaţia pare obscură. Elementul secund al onomatopoiia este grec. poiia – creaţie, derivat din verbul poiein – a face, a fabrica, a crea. În engleză, Douglas Harper, în dicţionarul său, confirmă aceeaşi etimologie, cu atestarea cuvântului onomatopoeia în 1577. (...)

Treptat, s-a conturat o definiţie a onomatopeei: Crearea unui cuvânt al cărui sunet imită fiinţa sau lucrul denumite; cuvântul astfel format. Să adaug şi adj. onomatopeic (fr. onomatopéique, despre cuvinte, fraze, versuri cu caracter de onomatopee, formate din onomatopee). Cu sin. onomatopoetic, din germ. onomatopoe Publicitate tisch. Onomatopeele au rămas mereu un subiect interesant, deşi, îndeosebi după consacrarea unor curente noi în lingvistica modernă, ele au fost supuse controverselor. Cu siguranţă, un moment onomatopeic fast a fost generat de Charles Nodier (1780–1844), un scriitor francez extrem de prolific, căruia i se atribuie un rol de seamă în naşterea mişcării romantice. În 1808, el a publicat un „Dictionnaire raisonné des onomatopées franςaises“, după ce semnase mai multe scrieri literare şi probase că era fundamental opus oricărei puteri despotice. Ceea ce l-a şi costat, deoarece după apariţia discretă (nesemnată) la Paris şi la Londra a odei critice „La Napoléone“, probabil pentru a-şi duce curajul până la capăt, trimite o scrisoare lui Napoleon, în