Este prima si, sper, ultima oara când răspund unor observaţii critice, desi, nu e nevoie să precizez, nu mă pot plânge că nu mi s-ar fi ivit ocazia, de-a lungul jumătăţii de secol în care am făcut eu însumi altora asemenea observaţii.

Motivul abaterii de la conduita maioresciană, pe care am respectat-o în tot acest timp, este următorul: observaţia cu pricina nu este adresată criticului, ci preşedintelui USR. Ea conţine un neadevăr, asemănător ca două picături de apă cu o calomnie, care se răsfrânge asupra breslei.

Despre ce e vorba?

Am citit, cu oarecare întârziere, „ediţia a doua, revăzută şi adăugită" a cărţii lui Laszlo Alexandru Criticul literar Nicolae Manolescu de la Editura Paralela 45, 2009. Ştiam de la cea dintâi ediţie care este opinia autorului despre mine: originală şi documentată. Cartea m-a interesat cu atât mai mult, cu cât nu conţinea aprecieri flatante, ci judecăţi obiective. Judecăţi devenite mult mai severe în ediţia de faţă, poate din cauza apariţiei Istoriei critice, care l-a dezamăgit pe Laszlo Alexandru. În fond, e dreptul lui să considere că autorul nu „a conştientizat, în scrisul lui literar, căderea comunismului", de vreme ce reia (autorul) numeroase caracterizări anterioare de opere pe care le tratează în sine, ca înainte, şi nu în legătură cu societatea sau cu ideologia, cum s-ar fi cuvenit după dispariţia cenzurii. Am rezumat ideea principală a lui Laszlo Alexandru în cuvintele mele. Nu pentru a da o replică acestor afirmaţii - uşor de dat, de altfel: era suficient ca Laszlo Alexandru să fi citit cu atenţie fie şi numai capitolele generale sau măcar pe acelea despre romancierii contemporani, ca să vadă că am fost conştient de necesitatea unor lecturi diferite, pe care am şi teoretizat-o în câteva rânduri, în loc să citeze din comentariile la poezie şi, încă, din acelea în care nu erau multe