Trebuie să laşi să treacă un timp ca să înţelegi o dramă. Pe moment, e posibil să nici nu ţi se înfăţişeze ca o dramă. Pe moment, deşi situaţia în care se găseşte un om te impresionează, ai prefera să nu-i fi fost martor. Nu poţi fi pur şi simplu doar martorul, numai şi numai martorul unor întâmplări triste. Iar când asişti la primele secvenţe ale dramei, ştiind că nu o vei cunoaşte niciodată în întregime şi nici sfârşitul ei, senzaţia de implicare e dublată de o senzaţie şi mai îndelungată, mai neliniştitoare, de neputinţă.
În trenul cu care mă întorceam la Bucureşti dintr-un târg amorţit, dar plin de vanităţi culturale, am cunoscut o tânără crescută la o casă de copii. Singura din toate generaţiile de nefericiţi care reuşise să termine o facultate. Puteam să termin şi două, mi-a zis ea, însă, orice aş face, rămân tot un copil de la orfelinat. Copilul nimănui.
Diploma i-a permis să devină administrator, ceea ce ar fi putut să însemne un prim pas norocos în viaţă, însă administrator tot la şcoala de copii abandonaţi. Puşcăriaşii, mi-a mai spus tânăra, pleacă din închisoare după ce-şi ispăşesc pedepsele, însă gardienii, deşi sunt cetăţeni liberi, îşi petrec jumătate din viaţă între zidurile închisorii. Am 30 de ani, n-am o casă a mea, locuiesc într-o odaie din care cândva am avut doar un colţ, colţul unde se găseau patul meu, iar pentru profesori nu-s altceva decât eleva lor care s-a făcut mare. În concediu, umblu să dau de urma părinţilor mei, deşi nu am decât informaţiile pe care le-am cules din arhivele şcolii.
Am întrebat-o câte concedii a irosit căutând ceva ce nu avea să găsească nici dacă arhivele ar fi fost mai grăitoare? Tânăra, copilul nimănui, mi-a răspuns scurt, din perspectiva contabilului care era: Opt. O cifră ca atâtea altele. Nici dacă ar fi zis unul singur n-ar fi avut mai multă emoţie în glas. Dându-şi se
