La 20 iunie 2000, când un grup de iniţiativă, format din 17 medici, mai toţi în vârstă, a înfiinţat Asociaţia Medicilor Pensionari din România (preşedintă, dr. Virginia Ioan), foarte puţini, chiar şi dintre iniţiatori, aveau încredere în viitorul ei. Optimiştii mizau pe numărul de medici pensionari – în jur de 16.000 în toată ţara – şi pe situaţia dramatică a multora dintre aceştia: pensii de batjocură, probleme de sănătate, lipsa medicamentelor strict necesare, consecinţele retragerii din activitate şi ale singurătăţii… Abandonaţi de colegii mai tineri, pensionarii nu aveau o alternativă mai bună decât înscrierea şi activitatea din cadrul Asociaţiei. (...)
Publicitate
Timpul avea să arate că şi optimiştii şi pesimiştii au avut dreptate. Organizaţia a rezistat şi a crescut: 6.000 de membri, 14 filiale în ţară, activităţi de întrajutorare a celor aflaţi în dificultate, colaborare cu alte asociaţii, fundaţii, CMR etc. A rezistat însă şi indiferenţa guvernanţilor, care au promis marea cu sarea, dar nu au făcut nimic. După zece ani de luptă cu morile de vânt, pensionarii halatelor albe îşi strâng rândurile cu demnitate. Eforturile lor, adeseori zadarnice, arată şi alcătuiesc mai degrabă o radiografie a unei societăţi iremediabil bolnave.Un reportaj de Iftimie Nesfântu.
Articolul integral îl puteţi citi în ziarul nostru, Viaţa medicală.
La 20 iunie 2000, când un grup de iniţiativă, format din 17 medici, mai toţi în vârstă, a înfiinţat Asociaţia Medicilor Pensionari din România (preşedintă, dr. Virginia Ioan), foarte puţini, chiar şi dintre iniţiatori, aveau încredere în viitorul ei. Optimiştii mizau pe numărul de medici pensionari – în jur de 16.000 în toată ţara – şi pe situaţia dramatică a multora dintre aceştia: pensii de batjocură, probleme de sănătate, lipsa medicamentelor strict necesare, consecinţele retragerii din activitate şi a
