Lionel Messi, această „minune a geneticii“, a tras 15 şuturi la poartă. Nici un gol. Maradona zicea despre el că a jucat la 30% din capacitate. Kaka, opt şuturi la poartă. Nici un gol. Ronaldo, 21 de şuturi. Un gol. Şi acela căzut, precum pleaşca pe la jocurile săteşti de la Urlaţi. Ce au în comun aceşti fotbalişti? Averi colosale, jocuri mediocre, baloane de aur şi inimi de ceară, cote colosale la bursă şi apetit redus pentru naţionalele lor. Cei trei reprezintă laolaltă cele mai mari dezamăgiri ale recentului Campionat Mondial. Greii planetei, jucători în jurul cărora gravitează milioane de dolari, a căror aură este purtată în minte, suflet şi în literatura stadionului de miliarde de suporteri, nu s-au obosit prea tare. Poate că nici nu erau interesaţi, după turnirurile de forţă din Champions League, acolo unde se învîrt bugetele colosale, să revină la forţa lor caracteristică. La parametrii industriali în stare să aprindă focoasele de tun. Mondialul nu a fost nici al celor slabi, pentru care ar fi contat enorm o calificare în semifinale, ca să se lanseze spre vîrfurile competiţiilor mondiale, spre cluburi care se bat la supremaţie. Pentru ei n-a fost să fie. Chiar dacă o Africă întreagă a bătut în ritmul inimilor jucătorilor ghanezi, aripa zburătoare, Kevin Boateng, n-a reuşit să împlinească visul unui întreg continent. Germania, Olanda, Spania, echipele de forţă ale bătrînului continent, au rămas în luptă contra echipei Uruguayului, prima cîştigătoare a Campionatului Mondial, pe Centenario. Oh, iar mi-e dor de Conte Verde, de Rudy Wetzer, de Octav Luchide, de sextetul de aur al Ripensiei, de oamenii care au jucat fotbal în România, în anii ’30. Noroc că tînăra generaţie îl poate redescoperi pe Ioan Chirilă, gazetarul care n-a ratat nici o competiţie importantă. Revenind la Campionatul Mondial, atît de îndepărtat pentru noi, e inadmisibil ca la o asemenea