Ce poate fi mai frumos şi mai emoţionant, pentru un om ajuns la 87 de ani, decît să-şi amintească de un vechi prieten? Mircea Carp, celebra voce de la Europa Liberă, care se adresa ascultătorilor cu îndemnul „Să auzim numai de bine!“, rememorează prietenia sa cu Adrian Marino. Şi ne spune de ce i-a cerut iertare lui Adrian Marino. Vă invit să citiţi un interviu faţă în faţă, liber de constrîngeri şi fără fasoane, realizat în redacţia revistei Observator cultural. De cînd îl cunoşteaţi pe Adrian Marino? Îl cunoşteam de la Botoşani, din anii ’30 sau poate chiar înainte, de la sfîrşitul anilor ’20. Tatăl meu era atunci comandant de regiment la Botoşani şi am locuit acolo vreo patru ani. Eram vecin cu familia Pilat, un foarte cunoscut avocat moldovean, a cărei soţie era sora mamei lui Adrian Marino. Cei doi băieţi ai familiei Marino – Adrian şi Dan – îşi petreceau vacanţele la familia Pilat, care stătea gard în gard cu familia noastră. Eram un grup de prieteni, copii de vîrstă preşcolară. Eu am stat la Botoşani de la vreo patru ani, pînă cînd am mers la şcoală. Adrian Marino era cu vreo doi ani mai mare decît mine. Între noi s-a format o prietenie, ne-am revăzut la Liceul Militar din Iaşi, unde el era cu două clase mai mare ca mine. La Iaşi, ne întîlneam frecvent, veneam în casă, la părinţii lui. Eu, duminica, îi vizitam pe unchii mei: pe Garabet Ibrăileanu – sora cea mai mare a tătălui meu era măritată cu Garabet –, pe colonelul Carp, de la Regimentul 7 Roşiori, pe profesorul Mihai Carp, de limba română, autor de manuale. Dar mergeam şi în casă la părinţii lui Adrian Marino. Prin ce ani vă întîlneaţi cu liceanul Adrian Marino? Prin 1936-1938. Ultimele două clase de liceu, Adrian Marino le-a făcut la Liceul Internat, s-a transferat de la Liceul Militar. Cum era Adrian Marino ca elev de liceu? Ca o constantă a vieţii lui, Adrian Marino a fost tot timpul un revoltat