În Bucureşti, dacă ai de mers în mai multe direcţii, dacă nu iei un taxi cu un şofer care să ştie “şmecheriile” şi scurtăturile oraşului, eşti mort.

Nu ajungi nicăieri la ora stabilită. Dacă găseşti unul care are şi chef de vorbă, afli, la fel ca mine, lucruri surprinzătoare.Cum am stat - fără nici o bucurie - în capitală două zile, am ochit încă de la aeroport un şofer simpatic şi priceput, la prima vedere, şi am avut norocul ca prima impresie să fie neînşelătoare, asa cum se spune.

Timp de două zile, m-a dus, şmechereşte şi fără să-i tacă gura, în toate locurile (nu puţine) în care am avut nevoie să ajung. Şi cum orice dialog între doi români nu poate să se lipsească de subiectele politice, am aflat că aveam, în pofida meseriilor şi a vârstei, extrem de “depărtate” una de alta, păreri asemănătoare în multe privinţe. Am auzit de la Marian, spre mirarea mea, după câteva clişee preluate întocmai de la televizor şi radio, şi descrierea sinceră şi cu atât mai valoroasă a unor autentice trăiri interioare; exprimarea dureroasă, umană şi caldă a unei dezamăgiri pe care, dacă ar fi auzit-o, nici cel mai fin psiho-sociolog n-ar fi putut-o pune la îndoială. Aş fi putut spune, dacă nu era atât de real, în stânga mea, şi dacă nu mirosea atât de aprig a transpiraţie “iute”, că taximetristul era chiar o secvenţă literară, născut în imaginaţia unui romancier celebru. De mult n-am mai văzut o exprimare atât de adevărată a unei dezamăgiri, a unei tristeţi, una foarte asemănătoare cu cea a unui îndrăgostit părăsit, abandonat. Cu siguranţă că nu văzuse filmul lui Ingmar Bergman “Ochiul Diavolului”, unde Satan îi spune lui Don Giovanni că numai în Iad, pe teritoriul lui există ceea ce noi numim “liber arbitru”; şi nici nu cred că citise filosofi, de la care să afle că viaţa este antiistorie şi antiiluzie, doar o biată “îmbrăţişare cu tine însuţi, cu fiinţele şi lucrur