Deci nu Oase de sepie precum Eugenio Montale, ci Oase de înger. Numai că Nicolae Tzone e un înger rebel prin superbie, printr-un narcisism grefat pe un sine hipertrofic, ofensiv, gata a sfîsia toate convenienţele, a depăşi toate opreliştile.

Candoarea prezumată se supralicitează pînă la un spectacol al grandorii. Voind parcă a răzbuna resignarea mioritică, poetul nu şovăie a opera dezinvolt cu noţiunea de geniu, deplîngînd „alergia la genii" a poporului român: „desfid pe oricine crede că poate scrie poezie exponenţială în afara competiţiei cu toţi poeţii lumii care au existat pînă la el". Inocenţă, trucaj, extraordinară conştiinţă de sine? Practica avangardei de la care se revendică d-sa le include pe toate, cu riscul asumat ca nonconformismul să fie calificat drept „obraznic". Oricum, e o semnificativă poziţionare în răspăr cu „modestia" pentru care ar opta poetul tradiţional, obişnuit a o căra „la pachet", spre a „servi cîte-o feliuţă-două în văzul publicului". Energia imaginativă a avangardei se trage astfel, încă o dată, într-o postură programatică, într-un crez ce devine figură lirică. Întocmai ca unii mari actori care trec cu cea mai mare uşurinţă de la naturaleţea conversaţiei la postura scenică, Nicolae Tzone leagă direct mărturisirea doctrinară de textul poetic. Aproape în orice loc, acesta probează bravada scumpă inimii sale, hiperbola eului devenită un „punct de onoare" al creaţiei. De remarcat că bardul e totuşi mereu infuzat de conştiinţa sa de înger căzut. Spre deosebire însă de autorii ce şi-o înfăţişează la modul unei frămîntări, a unei crize, d-sa e stăpînit de simţămîntul unei vitalităţi radioase, răscumpărătoare. O copleşitoare jovialitate se înfăţişează în imaginile sacrilegiului, sustrase astfel accepţiei lor agresive, atrase într-un cîmp al ludicului ce ne aminteşte carnavalescul medieval, investigat de M.Bahtin:

@N_P