Aşezată într-un colţ, în odaia miresei, cu stergare, blide agăţate pe pereţi, privesc jocul din Oas pe care îl văd prima dată.

Cel mai semeţ şi mai răscolitor, joc...

Capetele se clatină hâţânate din şolduri, în contratimp, ce dau trupului aerul unei păpuşi automate, ca în hieratismul culturilor vechi, al cărei resort, încordându-l, mişcarea continuă cu o mecanică fascinantă, marcată de ţîpuritura înaltă...

La Ceteze, amorul nu este dulceag; dragostea e ceva înfricoşător.

Nunta în sine, Raptul, Pregătirile.

Dar asta este o prefăcătorie. Un artificiu, Masca încremenită pusă pe faţa vie a sentimentului, pentru a face posibil şocul, surpriza, revelarea „demonului" prezent în orice joc...

Vitalitatea, astfel stăpânită, cedând regulilor, ritualului. Rupând convenţia, - gura se deschide larg, bucuria şi durerea amestecându-se în spaţiul ei, trimiţând în sus vaietul lung, acel amestec de sunete, care alcătuiesc ţîpuritura frenetică, şi dansul pe toc, pe vârf, pe talpă şi iar pe toc, la dreapta, la stânga, din nou pieptiş, o azvârlire a fustelor albe, încreţite, ciocnindu-se între ele în serii înspumate. Apoi răsucirea adevărată, vârtejul ameţitor, şi iarăşi încetinirea bruscă, pendularea într-o parte şi cealaltă parte, frânând ritmul, încurcând legănările, zvârlite în sens contrar, fustele domolin-du-se, căzând peste genunchii goi, o clipă, două. Pentru ca vârtejul să reînceapă mai viguros, într-un tropot şi mai viu -, tact, figuri, pe care nici un maestru coregraf din lume nu a reuşit să le transcrie exact-exact, mişcările fiind ale unei gândiri în veşnică nesupunere şi mândrii ecrete...

Jocul se înteţeşte... Raptul se apropie.

Ceva cade jos şi se sparge.

Odaia se umple de ţipete.

Toţi se reped la uşă, să apere...

Dau buz