După cursa de vreo 320 de kilometri pe coasta Mării Negre de care povesteam în episodul anterior, ajungem la Sinop, oraş vechi, peninsular, cotrobăit de-a lungul vremii de mai multe imperii şi vizitat de personalitaţi bine poziţionate pe Google: Marco Polo, Kemal Atatürk şi Diogene, un tip, zice-se, extrem de cinic. Numele aşezării vine de la Sinope, regină amazoană, fiica unei zeităţi locale căruia Zeus (ăla vechiu’) îi promite marea cu sarea în schimbul favorurile ei. Sinope îi cere virginitate eternă. Zeus e un gentleman şi se abţine cu stoicism.

Sinop e primul loc din Turcia unde am dat peste un vorbitor de limba română. De fapt el, mai exact ea a dat peste noi, văzându-ne maşina cu număr de România, parcată pe o stradă din centrul oraşului. Ne lăsase un bilet sub ştergătorul de parbriz. Când l-am văzut, înainte de a-l citi, eram convinşi că ne aştepta o amendă. Era Margareta (pentru apropiaţi, Marga), după cum se semnase, şi îşi exprima dorinţa de a ne vedea. Am sunat-o la numărul de telefon lăsat pe bilet şi în 20 de minute era deja în holul hotelului unde ne cazasem. Cu soţul ei, Osman, ambii la vreo 60 de ani. El fost marinar şi cu ceva afaceri prin România la începutul anilor 90, ea din Braşov, împreună de 16 ani. El pro-Băsescu, ea cam anti. Am învăţat şi câteva cuvinte turceşti inclusiv faptul că între „nota de plată” şi „măcel” (de unde vine şi verbul românesc „a căsăpi”) e o diferenţă minoră, pentru noi aproape insesizabilă, dovadă că le-am încurcat mai mereu. Nu s-a supărat nimeni. Au insistat mult să mai rămânem, au rămas doar cu o carte de vizită şi mulţumirile noastre sincere. Înainte de această întâmplare aproape stranie, vizitasem un armurier bătrân, domnul Özekes (www.ozekes.com), care moştenise meseria de la bunicul său, armurier otoman faimos, fabricant de săbii şi flinte, ambii, cu numeroase distincţii. Îl descoperise Paul în una din