Întîlnirea, în cadrul unor sesiuni de lucru, a specialiştilor din domeniul artelor vizuale, antropologiei şi muzeologiei reprezintă momente extrem de instructive pentru toată lumea. Cînd „gathering“-urile au un caracter internaţional, cum s-a întîmplat la recenta conferinţă de la Bucureşti,se poate vorbi despre unul dintre acele evenimente în urma cărora ceva se schimbă în domeniul profesional comun. Toată lumea (care contează) este de acord că muzeul mileniului III trebuie să fie un spaţiu viu, prietenos, de larg acces, care să contribuie fundamental la educaţia tinerelor generaţii. Abandonarea poziţiilor „istorice“, de fapt istoriciste, reprezintă o condiţie de existenţă a instituţiilor muzeale. Pentru a susţine cele afirmate anterior, voi pleca în expunerea mea de la o butadă care spune că „viitorul nu mai este ce a fost“. Dacă descoperirile fundamentale ale secolului al XX-lea au generat un salt economic fără precedent, prezentul aparţine, fără echivoc, tehnologiilor „democratice“ de comunicare. PC-urile, tot mai performante, ieftine şi reduse ca dimensiuni, conectate la Internet, au pătruns, practic, în viaţa tuturor. Televiziunea, presa scrisă, radioul, telefonia, cinematograful, industria muzicii, a divertismentului şi multe alte mijloace de comunicare cunosc variante alternative web. Se poate vorbi despre un nou tip de conştiinţă, în plin proces de cristalizare. Rolul educaţiei este decisiv în stabilirea justă a relaţiilor dintre virtual şi real, precum şi în actul selecţiei. Intangibilul, virtualul sau imaterialul au devenit în ultimii ani subiecte de expunere muzeală. Recunoaşterea ideii de patrimoniu imaterial îşi are reversul în faptul că acesta este dificil de cuantificat. Salvarea individualităţii unei regiuni sau a unui grup social, păstrătoare ale unor tradiţii străvechi, nu coincide cu un act propriu-zis de conservare. Rezervaţia culturală, c