A fost odată ca niciodată un mare medic şi un adevărat ministru al sănătăţii populaţiei.

În timp de război, el a stins o mare epidemie de holeră, iar în timp de pace s-a îngrijit ca niciunui om să nu-i lipsească medicul (aici în România!) şi niciunui medic să nu-i lipsească respectul pacienţilor şi al autorităţilor.

Tot el a înfiinţat, în anul 1921, importantul, cel mai mare şi mai competitiv Institut de seruri şi vaccinuri din această parte a Europei, o stea luminoasă din prestigioasa constelaţie mondială a institutelor Pasteur. I-a lăsat clădire şi teren pentru dezvoltări viitoare.

Ce n-a reuşit totuşi medicul şi ministrul Ion Cantacuzino? (...)

N-a reuşit să crească însăşi imunitatea institutului său. Ca el să facă faţă, şi la 80–90 de ani de la înfiinţare, atacurilor dăunătorilor. Nu şi-a pregătit entităţi celulare având rol de killeri pentru răufăcători, nici seruri şi vaccinuri antimafii. Cercetători harnici, medici cu suflet mare, directori cu frica lui Dumnezeu şi atât. Nu şi-a putut închipui că va veni o vreme, ca acum, când – la fiecare patru ani! – această binefacere naţională e supusă unui atac microbian din ce în ce mai puternic. În Capitală, Institutul e situat prea central, la Băneasa are un teren pentru ferma de animale, care le surâde irezistibil „imobiliarilor“. La rândul ei, „concurenţa“, adică cei care mai nou fac bani serioşi din sănătate, oferă argumente extrem de convingătoare. Mulţimea microbilor îi poate anestezia cu şpăgi pe pretinşii apărători ai intereselor naţionale şi le poate injecta acestora cinism în doze de elefant. Aşa-zisa responsabilitate faţă de populaţie? Produsele de import sunt superioare produselor româneşti – cine nu ştie asta?! (Dar, iată că noi tocmai ne-am îndopat cu pui de import plesnind de hormoni, cu brânză mozarella înălbăstrită de poluanţi europeni, ca să folosim d